Povestirile iconarilor au marcat, de-a lungul veacurilor, percepţia credincioşilor faţă de întruchiparea nevăzutului. Rezultatul trudei lor a fost sprijin rugăciunilor, motiv de speranţă ori sfătuitor de taină. Iubite de cele mai multe ori, hulite în alte situaţii, icoanele au reprezentat balanţa dintre a vedea şi a crede. De multe ori, procesul creaţiei acestora a sfinţit prezenţa lor în spaţiul liturgic. Şi în zilele noastre, iconarii îşi au poveştile lor care le însoţesc opera. Unul dintre aceştia este şi Cristian Bandi, profesor de Artă Plastică la Palatul Copiilor din Bacău. (L.M.)
În primul rând, pentru mine, icoana înseamnă dorul de acasă. Ea este acea imagine a Paradisului, acea tânjire ontologică pe care o avem cu toţii şi pe care o conştientizăm mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin. Şi e o formă de manifestare a acestui dor prin talantul pe care eu l-am primit şi există în fiecare dintre noi într-un fel sau altul, respectiv, la mine, de a desena ori a picta. Eu îmi manifest aşa dorul meu către casă. Este aspiraţia noastră către nişte valori supreme. În cazul meu, se concretizează prin pictura mea ce nu este altceva decât o căutare a chipului lui Dumnezeu în chipurile sfinţilor. Pe măsură ce conştientizez şi mă gândesc mai mult la ceea ce fac, îmi dau seama că e o chemare a lui Dumnezeu către noi.
În cazul nostru, al iconarilor, cred că mai mult sfinţii lucrează şi pictează în inima noastră decât noi încercăm să-i pictăm pe ei. E un fel de dialog între tată şi fiii săi, între Tatăl nostru Ceresc, între Dumnezeu după care tânjim cu toţii, şi noi, copiii Săi. Printre valurile zbuciumate cu care ne luptăm zi de zi, din când în când ridicăm privirea către acea luminiţă „de la capătul tunelului”. În ea avem un îndreptar, avem o pace, avem un lucru la care să ne raportăm. De fapt, e persoana Mântuitorului pe care noi toţi Îl căutăm, fiecare în felul nostru.
Altfel, icoana poate să mai aibă şi alte dimensiuni, precum cea artistică ori estetică, dar toate aceste mici dimensiuni decurg din cea despre care am vorbit. Alături de acestea mai există şi dimensiunea terapeutică. Fiindcă icoana este invocaţie, ea şi evocă, ea şi aduce prezenţa sfântului în viaţa noastră, în viaţa celui care o pictează, în viaţa celui care o priveşte şi viaţa celui care o are acasă. Pe măsură ce ne uităm la icoană, ne pătrunde acel ceva după care tânjim şi devine cea mai dragă persoană. Ea îşi transferă veleităţile dintr-un obiect, aşa cum o percepem la început, într-o persoană, persoana cea mai dragă din mijlocul familiei noastre, icoana casei. Are valoare terapeutică pentru că sunt pline patericele de mărturii în acest sens, dar şi cotidianul dă mărturie asupra vindecărilor, călăuzirilor, gândurilor bune şi protecţiei pe care o simţim prin prezenţa icoanelor.
Prima mea icoană a fost de fapt o lucrare de grafică cu Sfântul Ioan Botezătorul care, pentru mine, are dimensiunea de icoană. Am desenat-o după o lungă perioadă în care îl căutam pe Dumnezeu şi nu-l găseam. Apucând să citesc într-o carte despre viaţa sfântului, am fost uimit de plenitudinea credinţei sale. Cucerit fiind de viaţa şi exemplul său, am pictat prima mea icoană. Peste ani, am ajuns să pictez şi la biserici, pictură interioară şi exterioară, de multe ori în vânt şi ploaie. Am lucrat cu soarele în faţă ori cu vântul care bătea atât de tare încât îţi mişca mâna cu pensula. Acestea sunt totuşi lucruri frumoase pe care nu le poate simţi doar cel ce pictează în astfel de condiţii. Păsările vin lângă tine şi se uită cum lucrezi. Astfel, ajungi să aduni tot felul de lucruri minunate ca dintr-o carte cu poveşti. Când pictezi un sfânt şi te raportezi cu drag şi dor la el, nu-ţi mai vine să cobori de pe schelă şi vrei să-l săruţi şi să-i ceri binecuvântarea.
Noi trăim într-o lume a vizualului mult mai pregnant decât înainte. Iată, reclamele sunt peste tot. Le conştientizăm sau nu efectele, ceea ce arată că, de fapt, noi tânjim după icoană. Dacă nu ar fi folosită imaginea, impactul n-ar fi cel dorit de către lumea economică. S-au făcut foarte multe studii care au dovedit că imaginea are cel mai mare impact asupra consumatorului. Aceasta este o traducere a faptului că noi dorim izvorul frumuseţii, şi frumuseţea va cuceri lumea. De multe ori, reclamele sunt dovezi ale unei frumuseţi pervertite care ne atacă într-un mod mai puţin cinstit pentru a ajunge la un scop de multe ori meschin. De fapt, se lucrează în adâncul fiinţei noastre care tânjeşte după frumuseţe şi adevăr. Din această cauză se pune atât de mult accent pe imagine în reclame şi există o armată de specialişti, de tehnici care să ne influenţeze, să ne manipuleze. Toate nu sunt decât nişte oglindiri ale icoanei, oglindiri care, de obicei, nu sunt orientate spre bine, ci spre ceva vremelnic.