Cursele de motocros

Să nu-mi mai prind urechile, este a treia oară când pomenesc de ele, revin la perioada anilor ’70. Rămân în aceeași zonă, cunoscută atunci ca Piața Florescu. Strada 9 Mai nu arăta ca astăzi.

Băcăuanii se adunau în număr mare când se organizau competiții sportive. Erau la modă cursele de motocros. Motoreta Mobra, model „50”, a fost lansată pe piaţă în 1971.

Cu cei 4 cai putere, consuma cam doi litri și jumătate de benzină la suta de kilometri, și costa 6.325 lei. Pe Centru se organizau deja curse de karting, cu mașinuțe construite artizanal.

Mașinuțele nu semănau nici pe departe cu cele care au luat startul, când s-a inaugurat circuitul Selena Motor Sport, de lângă CIC, în 2002. Am recuperat două imagini sugestive, făcute de fotoreporterul de atunci al ziarului Steagul Roșu, Constantin Bursuc, care nu mai au nevoie de niciun comentariu.

Pentru cursele de motocros, cu plecare din față de la Casa de Cultură, (inaugurată în 1965) se organizau două tipuri de circuite. Unul în oraș, de măiestrie și îndemânare, care avea ca punct de întoarcere rondul de flori din piața menționată, și altul, în județ, de anduranță.

Cum se desfașura în oraș? Aici trebuie să-l citez iar pe domnul Viorel Roman. Are farmecul lui. „Cel mai mare motociclist al Bacăului, care a câștigat aproape toate circuitele astea, era unul pe care îl chema Pintea. Și-a avut un accident mai spectaculos.

Înainte de Policlinica Veche era un panou, lângă grădiniță. Cum o fi luat el curba, în viteză, a zburat drept în panoul ăla. S-a lovit, dar nu așa de grav. Nostim a fost că locuia chiar acolo, la subsolul policlinicii. Soția lui era asistentă. Ea l-a pansat. Pentru el era o pasiune dar era și o meserie. Avea atelier de reparații.”

Traseul de pe drumurile de țară, văzut prin prisma unui copil cu o curiozitate păguboasă, l-am asociat cu un triunghi echilateral, plimbat prin spațiu. Mi-e cam jenă, aducându-mi aminte cum am prins drag de geometrie, și m-am implicat activ în cursa de motocros.

Tetraedul

Nu știu ce-o fi fost în capul nostru de copii fără internet, însă cu „maculatură” multă la dispoziție, dar tentația de a face prostii era aceeași. Așa le spunea vecina mea, baba Aglaia, la cărți. Maculatură băgată în cap.

„Băi băiete! Pune mâna pe sapă! Astea nu țin de foame”. Cum prindea una, o și priponea. Avea o ciudă pragmatică și un cui de 12, cu locaș deja făcut în stâlpul privatei din fundul grădinii. Acolo ajungea. O femeie deșteaptă, necomplexată de faptul că nu mai vedea să citească.

În decembrie 1972, s-a dat foc la cărți, în spatele școlii din Berești Bistrița. Un fel de curățenie, pe motiv că se înnoiește fondul de carte. Toate care aveau coperți rupte, îndoite, mâzgălite, majoritatea având ca autori scriitori de origine slavă, de la biblioteca școlară și cea comunală – erau învecinate – trebuiau să dispară.

Eram în clasa a șasea, cu sania la derdeluș, când am văzut-o pe babă încovoiată. În loc să aibă bereta pe cap, ducea în ea adunte, în brațe, un maldăr de cărți.

„De-aprins focul mamă, de-aprins focul! Da’ mai sunt! Păcat să ardă degeaba.” Două drumuri am făcut și eu, cu sania plină, până acasă. Cine a trecut pe acolo a luat ce a vrut și cât a putut căra. Foc tot s-a pus, mai spre seară, ca o justificare. Fraier am fost că nu am luat măcar un afiș vechi, cu întovărășirea. Valora ceva acum.

Cărțile le am. Așa am descoperit literatura rusă, de la Război și Pace la Ilf și Petrov. Curios că, printre ele, am găsit și un Dicționar Politehnic, tipărit în 1967. De aici a pornit ideea cu tetraedul, aplicație practică în vara următoare, când au trecut prin comună participanții la motocros.

1 de 6

Milițianul Ghioc – băiatul lui mai mic era coleg de clasă cu mine, anunțase din timp oamenii să nu iasă cu căruțele în drum, să nu se întâmple ceva. Erau și afișe prinse pe garduri, în pioneze. Că veneau de la Roman sau de la Bacău, nu mai știu.

Cert e că treceau pe la noi, apoi prin Pădureni, Gura Văii, spre Racova. Două zile, împreună cu Viorel, verișor mai mic decât mine cu 3 ani, am împletit cuie. Patru la mănunchi. Cuie subțiri de 5, și sârmă luată din plasa de la iepuri, mai maleabilă. Oricum le aruncai, unul rămânea cu vârful în sus. Am făcut vreo 20.

Drumul era cu piatră netasată. Ne-a luat vreo două ore să le pitim pe traseu, acoperite cu pietricele. Ne feream și de consătenii care-și purtau grijile pe lângă noi. Dacă știam că prima mașină care avea să treacă era de la miliție, nu le mai puneam.

Spaimă tataie când a apărut! Mă și vedeam la școala de corecție. De unde! A trecut în viteză și ne-a umplut de praf. Apoi bâzzz, a apărut primul motociclist, bîz al doilea, al treilea, niciun făsss! Altul! Altul! Mai să nu mai cred în ce-am citit.

Păcat de muncă. Și se aude deodată, un împroșcat de pietre, la vreo 30 de metri de noi. Am sărit amândoi în sus de bucurie. Alb de praf, toți erau așa, nenea motociclistul își ridică ochelarii de aviator pe frunte și trage-un șut în roata din față. Se retrage cu motorul pe marginea șanțului. Cuiul a perforat prin anvelopă camera, dar datorită formei, nu a rămas înfipt. Roata s-a dezumflat progresiv. Pentru un profesionist, a pune un petec nu-i mare lucru. Pentru un concurent înseamnă timp pierdut.

Ca doi mielușei nevinovați, ne-am dus pe partea cealaltă de drum, să vedem cum face. Era posomorât. „Măi băieți! Dați-mi o cană cu apă!” Parcă mi-a tăiat cineva craca de sub picioare. Mai să mă bușească plânsul. Așa de rău mi-a părut! Nu știu cum am alergat la fântână, erau mai multe femei „la apă”, și i-am dus o găleată, aproape plină.

Scosese deja camera. A umflat-o cu pompa și a udat-o, să facă bășici gaura. A frecat în jurul ei cu glaspapir, petice avea. Puțin adeziv dintr-un tub, aplicat și lăsat oleacă să se zvânte, și gata. Câteva pompe îndesate și era iar călare. A băgat mâna la piept și a scos o bacnotă roșie, de 10 lei, mulțumire pentru apă. Îmi venea să intru în pământ de rușine. N-am putut să întind mâna. A luat-o văru-miu, fericit de afacere. I-am tras o castană.

Am cules apoi toate tetraiedele pe care le-am mai găsit. Majoritatea erau turtite. M-am bucurat că nu a mai făcut nimeni pană, promițându-mi că mă las de prostii. (Va urma!)

Dacă n-ai un bătrân… să-l cumperi!

Zicală veche. Abia acum încep să mă bucur că demersul jurnalistic, de a scoate din uitare istoria cât de cât recentă a acestui oraș, stîrnește și interesul profesioniștilor.

Toată stima și respectul pentru intervenția, pe pagina online a ziarului, a domnului Vilică Munteanu, acum pensionar (dar nu și bătrân), director la Arhivele Statului un sfert de secol.

De unde vine denumirea străzii Lecca? Internetul nu mi-a oferit o sursă concretă de informare. Acum există. Lucrările științifice rămân, cumva, apanajul specialiștilor. Subiectul nu a mai fost abordat ca o… poveste.

Pictorul Constantin Lecca, care avea 24 de ani când s-a născut viitorul politician Gheorghe Lecca, trecut în neființă cu 2 ani mai devreme decât artistul (nu știu dacă există vreo legătură de rudenie între ei… iarăși o provocare, dar din ce am citit, se pare că i-a făcut și lui un portret) nu a fost el muza care i-a inspirat pe edilii acelor vremuri, pentru a da denumirea străzii. Nostim cum tratează timpul, personalitățile.

Artiștii rămân mai bine imprimați în memoria colectivă decât majoritatea politicienilor. Și este bine că un profesionist în istorie, blând cu mine (m-a tras cu diplomație de urechi), scoate adevărul la lumină. Preiau ce a scris domnul Vilică Munteanu pe pagina de internet, și pentru abonații și cititorii care țin acum în mână ziarul Deșteptarea.

Săptămâna viitoare va număra cea de a opta mie apariție. „Strada respectivă a primit numele de Strada Lecca printr-o decizie a Primăriei orașului Bacău la puțin timp după decesul lui Gheorghe Gh. Lecca, înhumat pe 1 septembrie 1885 la biserica din Ungureni, ctitoria sa. Gheorghe Gh. Lecca, fiul paharnicului Gheorghe Lecca – la origine răzeș din Buciumi (lângă Onești), proprietar al moșiei Botești Dealu Mare (lângă Bacău) -, s-a născut în 1831 la Tecuci.

A absolvit Școala Militară de la Samur (Franța), iar în anul 1854 revine în țară, ia parte la Războiul Crimeii între 1854-1856. În 1858 se încadrează ca profesor de matematică la Școala Militară din Iași, fiind numit directorul acesteia în anul 1859. A fost deputat, senator, prefect de Bacău, vicepreședinte al Partidului Național Liberal și ministru de Finanțe (1882-1885).

Pe 11 aprilie 1868, când era prefect de Bacău, a primit o depeșă de la I.C. Brătianu, prin care era înștiințat că domnitorul Carol l-a numit prefectul Poliției Capitalei, funcție pe care a refuzat-o, fiind prea legat de orașul Bacău, dându-și demisia din post. Gheorghe Gh. Lecca, I. Negură și Costache Radu au scos ziarul «Gazeta de Bacău».

Aceiași, plus M. Climescu și V. Colin au achiziționat prima tipografie din Bacău în anul 1867, an în care înființează prima societate culturală din oraș, «Societatea pentru învățătura poporului român», precum și primul gimnaziu din Bacău (a fost prefect în perioadele 14.02 – 31.12.1866 și 01.06.1867 – 11.04.1868). Activitatea sa ca ministru de Finanțe este extrem de apreciată în «Memoriile Regelui Carol I». La înhumarea sa au participat importante personalități, dintre care amintim: I.C. Brătianu, generalii Fălcoianu, Radu Mihaiu, Greceanu (Prefectul Palatului – ca reprezentant al regelui), ministrul T.I. Brătianu, senatori, deputați, Ciril Sebastian – prefect de Bacău, profesori ș.a.

Între numeroasele coroane, în mijloc una pe care era înscris «Regele, ministrului G. Lecca». Într-o postare viitoare voi prezenta copia scanată a documentului prin care se motivează atribuirea denumirii Lecca străzii cu pricina, document aflat în fondul arhivistic al Primăriei orașului Bacău, deținut de Arhivele Naționale Bacău. Repet, nu am vrut să fac decât o precizare necesară, nu să diminuez importanța demersurilor jurnalistice.” Mii de mulțumiri, domnule Vilică, pentru acest gen de informații pe care nu le mai poate contesta nimeni. Multă sănătate! Orice intervenție este binevenită.