Călătorind într-un trecut nu prea îndepărtat, locuitorii Bacăului ar putea extrage din memoria senzorial-afectivă tunetul vocal al zecilor de mii de suporteri care rezonau la fiecare pasă, centrare, gol sau ratare a echipelor favorite. Acel vuiet emoţional îşi avea epicentrul în arena Stadionului Municipal ori a Sălii de Sport, iar ecourile sale puteau fi percepute chiar şi la limitele oraşului. Fie că era meci de campionat ori vreo semifinală de Cupa României, părea că tot Bacăul participa la bucuria victoriei ori la caznele înfrângerii. De-a lungul istoriei sale, această urbe şi locuitorii săi, prin bune şi prin rele, a lăsat urme adânci în istoria sportului românesc. Printre miile de fani care au trăit cu trup şi suflet alături de echipele băcăuane, unul dintre glasurile care au cântat, au sperat, au suferit şi au susţinut fenomenul sportiv de pe malurile Bistriţei a fost şi cel al lui Gabriel „Gobi” Săndulache. (L.M.)
Prima dată când am pus piciorul în tribuna unui stadion a fost la vârsta de şase ani, de mână cu tata. Ţin minte şi acum cum ne rugam de cel de la intrare să ne lase să intrăm pentru că tata venise la meci cu mine şi cu fratele meu, iar pe un bilet întreg nu putea intra decât un adult şi un copil.
Probabil că lacrimile mele l-au înduplecat pe controlor, pentru că am reuşit să intrăm cu toţii. Dacă ţin bine minte, era un meci de Liga I pe care Bacăul îl juca împotriva celor de la Petrolul Ploieşti. Pe atunci, echipa se numea FC Selena. Cel mai mult m-a impresionat tribuna plină de suporteri care strigau, cântau şi scandau „Hai Bacăul!”. Nu înţelegeam eu mare lucru din ceea ce se petrecea pe teren, dar amintirea acelui stadion plin îmi face şi acum pielea de găină. De-atunci, de câte ori îl vedeam pe tata că se pregătea să iasă pe uşă ca să meargă la meci, îl şi prindeam de mână şi-i ziceam: „Nu mă iei şi pe mine?”. Astfel am ajuns să fiu un suporter înfocat al fotbalului băcăuan.
La 12 ani, deja eram membru al galeriei. Nu pierdeam niciun meci de-acasă, plus că, atunci când se putea, mai mergeam şi în deplasare. În primii ani, pentru mine şi ceilalţi colegi de galerie de vârsta mea, meciul începea în clipa în care mingea se punea în joc. Pentru ceilalţi, mai bătrâni ca noi, meciul începea cu două-trei zile înainte.
Îi vedeam cum trăiau partida încă dinainte de a începe, după felul cum vorbeau, după felul cum se comportau în viaţa de zi cu zi, îi simţeam trepidând alături de jucători, aşteptând fluierul de început. Treptat, am început să simt şi eu aceste emoţii. Începând cu pregătirea fanioanelor, steagurilor şi a banner-elor şi terminând cu descătuşarea de după finalul meciului, am suferit şi eu împreună cu toţi ceilalţi. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de pe stadion este cea a meciului dintre FCM Bacău şi Dinamo Bucureşti din anul 2002, partida în care i-am bătut pe bucureşteni cu scorul de 4-2 şi când Cătălin Cursaru a înscris al patrulea gol din „foarfecă”. Când vreau să retrăiesc momentele de-atunci, intru pe YouTube şi revăd acele faze.
Mi-e greu să vorbesc de prezent. Şi nu mă refer doar la fotbal, pentru că Bacăul a însemnat ceva şi în handbal, volei sau alte sporturi, şi eram mândri de asta. Astăzi mergem şi facem galerie băieţilor de la Gauss, în Liga a IV-a. Este şi acolo fotbal cu faze frumoase de joc, dar parcă tot în Liga I e mai frumos. Ştiu că e greu să ajungem acolo sus, mai ales din punct de vedere financiar, dar eu tot mai trag speranţă că voi mai avea bucuria să văd şi să aud un stadion plin strigând „HAI BACĂUL!”.
