Primul oficiu Poștal și telegrafic a fost înființat la Bacău în 1895. Serviciul Telegrafic era dotat cu aparte „Morse”, telegrafiiștii făcând legătura între principalele orașe din Muntenia și Moldova. Apariția telefonului a scurtat și mai mult distanțele. Astfel că, la 1 ianuarie 1931, intră în funcțiune Serviciul Telefonic Bacău, cu 145 de abonați. Instituția mai avea subordonate atunci, oficiile din Comănești, Moinești și Târgu Ocna.
Aceeași Mărie, cu altă pălărie!
Încerc să păstrez o continuitate între poveștile apărute în cadrul acestei rubrici. Subiectele abordate nefiind bătute în cuie, cred că nu greșesc dacă mai intervin cu anumite completări. Săptămâna trecută am amintit de Piața Florescu. Propun să o luăm, pentru celelalte incursiuni care vor porni de aici (Precista, Str. Leeca, Piața veche, concursurile de motocros…), ca punct de reper. Puțintică istorie… nu strică, chiar dacă sar iar din grila autoimpusă, a anilor ’70, centrându-mă în triunghiul: Piața Florescu – Dr. Aroneanu – Piața Revoluției. Pe Gheorghe Florescu puteai să-l denumești (în termenii de astăzi), om de afaceri, antrepenor, industriaș, comerciant.
A înființat în Bacău prima fabrică de chimicale și produse farmaceutice, prima Școală Comercială și, în urma Decretului Domnesc emis de Al. I. Cuza în 1864, Camera de Comerț și Industrie Bacău. Printre primele 15 Camere de Comerț înființate în Moldova și Țara Românească. Edilii Bacăului au considerat, la începutul secolului trecut, că piațeta din Strada Mare merită să-i poarte numele. După naționalizare, cum capitalismul lui Marx nu mai avea legătură cu ideologia lui Stalin, pentru mai bine de 4 decenii avea să-și schimbe iarăși denumirea.
Astfel, până în 1990, locul va rămâne cunoscut generației mele ca Piața Dr. Aroneanu – cu toate că părinții mei îi spuneau… tot Florescu. Nu contestă nimeni personalitatea și meritele doctorului Herman Aroneanu, fruntaș al mișcării socialiste din Bacău, care a participat activ alături de mișcările muncitorești din Bacău și Buhuși, împotriva condițiilor de muncă și salarizare impuse de patronate. Asta se întâmpla la nici doi ani după ce se terminase Primul Război Mondial. Avea 39 de ani când a fost arestat, torturat și asasinat, în închisoarea garnizoanei orașului, în 1920.
Era bănuit că pregătea, alături de alți lideri socialiști, o grevă națională. Despre ultima denumire am mai spus când și de ce. Interesant e cum a ajuns statuia lui Alexandru cel Bun în Piața Revoluției, dar asta este o altă poveste, mult mai recentă. Acum să ne întoarcem cu fața spre sud, la începutul anilor ’70, privind la noua clădire a telefoanelor (ROMTELECOM).
Un contrast evident din punct de vedere arhitectural. Avea să închidă aproape de tot intrarea spre Casa de Cultură, ridicată în 1965. Noul edificiu, datorită inovațiilor tehnice în domeniu, făcea posibil, pentru cetățeanul de rând, accesul la telefon. Chiar dacă era cuplat cu un alt vecin. Telefonistele aveau să mai lucreze însă, mulți ani, în clădirea din fața hotelului Decebal.
Alooo! Un taxi vă rog!
Mă sună Florin Filioreanu, ca o completare la trecerea de la birjă la taxi.
„Ascultă aici! Mi-am mai amintit ceva! Prima stație de taximetrie a fost în centru, vizavi de fostul sediu al bibliotecii. Acolo era un stâlp. Pe stâlp o cutie. În cutie era un telefon. Cu numărul de telefon al taximetriștilor. La care sunai. Îți făcea legătura centralista dacă nu-l știai.
Aveai norocul să fie un taximetrist parcat acolo, răspundea și prelua comanda. Dacă nu aveai norocul, îți răspundea paznicul de la bibliotecă. Aștia mai stăteau la terasa Rândunica, lângă cinematograful Flamura Roșie. Venea și-i anunța.
Când nu era nimeni prelua el comenzile, le nota pe o hârtiuță, și le trecea într-o condicuță aflată la bar. De unde știu asta? Din clasa a noua, a zecea, chiar și până în clasa a unsprezecea, trei luni lucram acolo ca picolo, debarasam mesele. Veneau taximetriștii și povesteau fel de fel de întâmplări. Mai beau și o bere când nu aveau nicio comandă trecută pe carnet. Îți vine să râzi acum, taximetriștii lucrau după condicuță.”
Poștă, telegraf, telefon, într-un fel de simbioză perfectibilă. De la telefonistă la centralele automatizate au fost mulți pași mărunți, în timp. Prima centrală automată de uz public s-a înființat la Onești (fostul municipiu Gheorghe Ghiorghiu Dej) în 1963. Pe atunci Regiunea Bacău includea și orașele Adjud, Piatra Neamţ, Roman și Târgu Neamţ. Abia din 1968, începe automatizarea liniilor interurbane și în Bacău, iar din 1973, la Buhuși.
În 1971 s-a înființat Liceul de poștă și telecomunicații, care în 1974, avea 340 de elevi în 10 clase. Ca număr statistic, în 1965, Bacăul ajunsese la 4506 abonați. În toată acea perioadă, greul l-au dus femeile, numite simplu… telefoniste. Poate prea puțin apreciate pentru munca lor.
Cu bătături la ureche
Doamna Ecaterina Hogaș a ieșit demult la pensie, după 33 de ani lucrați în această frumoasă dar grea meserie. Nu poate uita perioada de început, când toate convorbirile telefonice depindeau de abilitățile tinerelor domnișoare, abia ieșite de pe băncile școlii.
„Am dat examen pentru ocuparea postului de telefonistă în ianuarie 1958. Criteriile de selecție pentru admitere erau foarte stricte.Trebuia să ai liceul, memorie bună, ureche bună, dicție, scris caligrafic, rapiditate în mișcări, dar mai ales atenție distributivă și tărie de caracter. Să nu te pierzi! O telefonistă bună se forma cam într-un an de zile, prin practică. Exista un manual cu instrucțiuni pe care trebuia să le înveți și să le respecți. Fraze tipice de adresare, fără acel Alo! care nu era bine de folosit. Te prezentai cu un ce doriți!.
Nu aveai voie să superi clientul. Acel fornăit pe nas se auzea așa din cauza tehnicii învechite, dinainte de război. Deabia după ce intrai vedeai cât e de greu. Echipamentul era greoi, rudimentar. Fiecare lucra în fața unui banc de lucru, compus din două părți: masa de lucru și panoul frontal pe care erau găuri.
La 1.000 de abonați erau 12 panouri, 12 telefoniste. Deasupra găurilor, în ordine zecimală, erau ori fluturași ori clapete. În momentul când suna cineva se mișca fluturașul alb și cădea clapeta. Când bătea clientul în furcă, clapeta doar clănțănea.
Pentru că nu aveai toate numerele pe un panou, nu puteai să lucrezi cu clienții decât în colaborare cu ceilalți colegi. Lucrai cu câte două fișe ca să faci legătura. Erau lungi, cu o parte metalică în capăt, învelite cu șnur de ață ca la fiarele de călcat. Se defectau des. Abia prin ’70, au început să se facă schimbări. Mult efort fizic. Eram și mică de statură. La așa meserie, dacă primeai o palmă de la mine… o simțeai.”
Cel mai dificil de lucrat era cu organele de partid. Când se organizau convocări pentru plenare, alegeri sau exerciții de alarmare. „Vorbeau mult și prost, ca și politicienii de astăzi. Pentru ei era un pupitru separat. Nu dormeai trei zile când știai că-ți vine iar rândul să lucrezi acolo. Te ținea câte unul și două ore. Nu știau nici să se poarte. Aveai indicative, coduri.
Lucrai cu cei de la securitate în centrală. Urmăreau totul. Stăteai acolo cât era nevoie. Nu aveai voe să te ridici de la consolă decât dacă aveai înlocuitor. În ’89, după ce s-a sinucis Milea și s-au tăiat legăturile cu cei de la securitate, armata a venit peste noi cu puștile.
Cum să nu te sperii? Când am ieșit la pensie am primit, ca amintire, casca grea din ebonită care mi-a făcut bătături la urechi, în primii ani.”
Când vezi ce deții astăzi în buzunar, în era sateliților de comunicație, telefonul cu fise, convorbirile cu preaviz sau cu taxă inversă, telefonistele… rămân de poveste. Fiind considerată clădire de importanță strategică, nu am fotografii cu ea dinainte de ’89. (Va urma!).