Putea fi denumită și inima Bacăului. De aici porneau arterele care alimentau populația orașului, cu cele necesare traiului de zi cu zi. Era vadul comercianților și al micilor meșteșugari, zonă de tampon între țăranii veniți la piață și protipendada orașului.
Retro… completări
Aminteam, pe la începurul seriei de reportaje, că este foarte greu de vorbit doar despre o anumită perioadă din evoluția acestui oraș. Am delimitat spațiul conform proprie-mi căutări spre cunoaștere, denumindu-l ca fiind al „anilor 70”. Ar fi trebuit să adaug și acea toleranță, de plus/minus… un deceniu. Trăirile mai multor generații se întrepătrund în acest interval. Le mulțumesc tuturor celor care citesc pagina și pe internet, indiferent de vârstă, și vin cu sugestii, completări sau corecții. Are dreptate doamna Mihaela.
Când circula autobuzul 2 barat, de la gară până la Lacto Vegetarian, nu mai existau birje. (Am scris despre Grădina mică fără a face referire la Piața Cristoveanu și istoricul apariției acelei zone, transformată radical în timp. Locul a fost demolat. Din Lacto a devenit cofetărie, primind denumirea Scala, situată la parterul noului bloc construit, unde funcționează astăzi Starea civilă. Pentru a afla istoria mai veche a acestei zone, da-ți o căutare pe internet: Piața Cristoveanu. Domnul inginer Mihai Ceuca are o poveste bine documentată).
Cu „biciul” din dotare
Pentru o mai bună aprofundare am sunat doi prieteni, buni cunoscători ai acelor vremuri, pe Florin și Emil. Așa! De-o mică ședință tehnică pe terasă la Tanti Dana, sâmbătă după-amiază. Să stabilim cât de cât, la o bere, anul dispariției birjelor din peisajul băcăuan! Și, completând cu ce mai țin eu minte, să mă apropii poate… de adevăr. La începutul lui septembrie 1965, împreună cu sora mea mai mare cu cinci ani, ținuți de mână de mama, eram pe treptele din spatele gării vechi. Se lumina de ziuă. Abia coborâți din personalul venit de la Roman, ne-am înghesuit împreună cu alți călători în caleașca – așa mi se părea mie – trasă de doi cai, ce aveau prinse plase ca de pescuit, sub coadă.
Mai era încă una în față, aproape de peron, deja plină. În tăcerea dimineții, duruitul roților pe piatra cubică avea pentru mine, un cu totul alt ecou. Nu aducea deloc cu scârțâitul osiilor unse cu seu de oaie, amestecat cu păcură, de la căruța bunicii. Căruță la hulubele căreia era înjugată aceeași blândă Florica, dătătoare de lapte și răbdătoare la plug.
Tare scurtă mi s-a părut călătoria. Am coborât undeva, pe lângă Parcul Trandafirilor, aproape de autogara veche. Țin minte asta, fiind atent la discuții. Familia care urcase odată cu noi, avea rata spre Moinești, la ora 7.00. El era militar și ținea în brațe o fetiță cam de vârsta mea, care a dormit tot drumul. Strada Mare mi se părea imensă, cu vitrine mici și lucruri de tot felul. Mă pregăteam și eu de mers la școală. Erau multe de cumpărat așa că mama a luat la rând prăvăliile. Când le treceam pragul eram fascinat de mirosul specific fiecăreia.
Țin minte, ca și cum s-ar întâmpla acum. Era impactul copilului de la țară, crescut liber printre normele de bun simț, credul prin corectitudine, care avea să dea de atunci, nas în nas cu minciuna, șmechereala, ipocrizia. Cu uniforma, cam mărișoară, n-au fost probleme. Degeaba am strâmbat eu din nas. Vânzătorul evreu mă măsurase din ochi înainte s-o probez: ,,E numai bună doamnă! Copilul crește!”.
Când mi-a pus șapca pe cap, n-am mai cedat! Pișpirel cum eram, tuns chilug din vreme – să crească părul măcar juma de centimetru până să dau ochii cu abecedarul, îmi cădea peste ochi. Degeaba o strângea el în palme și mi-o țuguia pe creștet, strângeam de urechi să-mi cadă cozorocul până pe nas.
Văzusem mișcarea la Stan și Bran. Mă dureau fălcile și tâmplele de atâta fâlfâit, supărat că nu le am și mai mici. Credeam că scap fără. Era cea mai mică pe care o avea. Nu ne-a lăsat să plecăm. În spate se auzea țăcănitul mașinii de cusut. A deschis o ușă ascunsă printre umerașe, rostind câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles.
În prag a și apărut un omuleț, cu părul alb și ochelari rotunzi, cu un metru lung de croitorie pe după gât. Mi-a încolăcit panglica numerotată în jurul capului, lipindu-mi capătul din metal, rece, pe mijlocul frunții.
Cât a mai probat mama o fustă, ea fiind o clientă mai veche a negustorului, și soră-mea niște coronițe, șapca era gata. Evreii și armenii știau să-și păstreze clienții.
Când a luat-o în mână, o fi simțit omul că ceva nu e-n regulă. Mi-a îndesat-o, am crezut eu – cu ciudă. Mă cam strângea. O mai și rotea! N-am mai zis nimic, să am motiv pentru mai târziu să mă plâng, de ce nu o port.
Cred că acela a fost primul meu… compromis! Alături de bască și cravată, trei accesorii vestimentare pe care nu le-am agreat, dar le-am purtat. Pantofii și ghiozdanele le-am cumpărat din elegantul Magazin Universal, care avea aceeași vârstă ca și mine.
Safteaua am făcut-o însă, tata uda totdeauna un lucru nou cumpărat, la alimentară. Cureaua fiind lungă, purtam și eu geanta cum am văzut la poștaș, pe la genunchi. Destul o întoarcere. Zdrang! Cine-o fi pus în dreptul ei sticle de ulei și borcane cu dulceață, pe rafturi atât de jos, să-și ducă păcatul. Intenționat a făcut-o!
Văzându-mă afiș, mama m-a certat doar de ochii lumii. Adio caleașcă spre gară, adio alte cumpărături. Deabia de rămăsese cu bani pentru tren. Singura care a vorbit tot drumul a fost soră-mea.
De la cal la cai putere
„Trăsurile au dispărut din momentul când au apărut primele taxiuri și s-a introdus transportul în comun. Mai erau folosite doar la evenimente deosebite.”, îmi confirmă și Florin Filioreanu, autor a mai multor cărți privind evoluția sportului băcăuan, dar și a unei ample monografii a gării din Bacău, „Sala de așteptare”.
Pe atunci oamenii erau obișnuiți să meargă mult pe jos. „Primul taxi din oraș a fost o mașină Warszawa, poloneză. Apoi a apărut un Moskvitch rusesc și un Gaz”, mă ajută să completez imaginea, Emil Șerban, sonorizator cum îi place să-și definească meseria, la Teatrul Bacovia de 40 de ani.
Totuși, atelajele elegante trase de cai n-au dispărut. La Cimitirul Evreesc, de lângă Sala de Atletism, astăzi parcă uitat, comunitatea avea acolo în proprietate două dricuri.
După război, prin înființarea noului cimitir de la Sarata, toate ceremoniile de înmormântare s-au mutat acolo. Au continuat să-și facă datoria încă mulți ani, traversând orașul și după perioada de tranziție.
„De sărbători mai venea o trăsură, din Șerbănești, să-l plimbe prin centru pe Moș Gerilă, însoțit de copiii costumați în Anul Nou și Anul Vechi. Ultima trăsură cu care am mers, împreună cu Viorel Baltag, a fost la un an după Revoluție.
De la Decebal, din față, până la berăria aia mare, Gambrinus, de pe Mioriței. Încercase omul o afacere. A ținut câteva luni. Nu avea cum să fie rentabilă. La Viena sunt și acum trăsuri.”
Emil îmi mai amintește că pe Strada Mare, unde este acum statuia lui Alexandru cel Bun, pe lângă autobuzele urbane, luau călători și caradăștile care făceau legătura cu localitățile învecinate.
Erau un fel de microbuze, puțin mai mari, cu motorul în cabină, între șofer și pasagerul de la geamul din dreapta. Motorul era acoperit de o carcasă din tablă înaltă, loc numai bun iarna pentru mămici, să-și pună la încălzit… odraslele. Din 1965, birjarii și-au pus biciu-n cui.
Va urma!
