Între Palatul telefoanelor și noul CEC lipit de Punguța cu doi bani era montat pe colț, chiar lângă plafon, un difuzor mare – ca de alarmă antiaeriană. Umplea tot centrul cu muzica amplificată de pe un patefon. Pe atunci birjele, cu meșă sub coadă la cai, încă mai concurau cu autobuzul care venea de la gară.
La pas prin Pasaj
Facem la stânga împrejur, lăsând în urmă statuia nedezvelită și fosta Bibliotecă Județeană. Mă alătur tuturor celor care au contribuit zilele trecute, și prin simpla prezență, la manifestările organizate în memoria poetului nostru de suflet, George Bacovia, sărbătorit într-o Toamna Băcăuană a poeziei, printr-un Festival de interes național.
Pășim pe ceea ce a fost Strada Armenescă, Bulevardul 6 Martie, ulterior Ioniță Sandu Sturza, care dădea în fosta piață George Florescu, apoi Dr. Aroneanu, astăzi Piața Revoluției.
Din iunie 1990, când 34 de străzi și-au schimbat denumirea peste noapte, a devenit Pasajul Revoluției. Inteligentă denumire dată trecerii gâtuite prin care au trecut primii revoluționari de catifea, ca să ne aducem aminte și de mișcarea poloneză, pașnică.
Oricum, înțeleaptă alegere, ca o binecuvântare că nu s-a vărsat și la noi, aici, sânge nevinovat pe caldarâmul unde se termina piatra cubică și începea asfaltul. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a exprima respectul pentru Eroii Revoluției și sacrificiul suprem plătit pentru ideea de libertate, nutrită de milioanele de oameni ieșiți atunci în stradă. Hai să rămână măcar ultima denumire așa.
Că de câte ori a fost inundat pasajul ne-a spălat de toate păcatele. Oare? Pornim spre zona comercială a orașului, cu vestitele ei mahalale. Străduța ce se deschide prin gang te îmbie cu miros de plăcinte proaspete.
Imediat pe stânga era Lacto Pasaj. Dădeai apoi în Str. Iernii, care a rămas cu aceeași denumire și acum. Te ducea spre intrarea actorilor din spatele teatrului. Peste drum de ea, alte magazinașe: de marochinărie, o tonetă cu Loz în plic, tricotaje, tutungerie, ceasornicărie, atelier de croitorie – de plisat fuste, apoi altă ceasornicărie.
Pe colț, cum dădeai în Strada Mare, era magazinul Albatros – Peștele de Mare. Poziționat vizavi de fierăria de la parterul clădirii din dreapta, loc preferat apoi de valutiști.
Construcția renovată a devenit sediu și pentru multele partide, apărute ca ciupercile după ploaie. Tot pe dreapta, începând de sub Pasaj, magazine de confecții, țesături, tricotaje, un alt magazin Central de mătăsuri, altul de galanterie și lenjerie. Nu se putea să nu fie și un bar, devenit Club Extaz.
Vadul micilor artizani
Trecerea pietonală rămâne și acum, mai ales în ajunul sărbătorilor importante, principalul vad al comecianților. Plătitori de taxă, aliniați în fața trotuarelor, autorizați de primărie. Aș spune că sunt o breaslă, dar nu sunt uniți, așa că-i numesc artiști, mulți ambulanți.
Îi vedem perpetuând harul creației și ideea de competitivitate, folosind materialele sintetice de astăzi. Poate totuși prea mult plastic. Când te oprești, nu mai simți mirosul de mosc, pap, talc, sacâz. Nu mai zic de taninii folosiți la pielea tăbăcită și coloranții organici, din lâna trecută prin darac, adusă gata toarsă din micile ateliere situate în cartierele mărginașe. Locul era agreat de croitori, cizmari, frizeri, ceasornicari…
Oraș mic, firmele aveau nume proprii, pictate cât mai vizibil, cu însemnele particulare de rigoare. La meseriaș intrai sau nu, după renumele avut. Fiecare se străduia să-și pună-n valoare experiența anilor în care tot a învățat.
Munca manuală era respectată. Este considerată acum artă handmade, devenită vintage, creație și rod adunat din sudoarea multor nopți albe, pentru a fi efemeridă de-o zi.
Atât interval aveau la dispoziție creatorii, în cazul comenzilor speciale. Timp să-și facă reclamă, printr-o scurtă expunere în vitrină. Intrau la bătaie orgoliul, îndemânarea, creativitatea.
Toate la vedere, pentru trecători și concurență. Plus concesia la preț, făcută clientului pentru această favoare. Nu mai vorbim de garanția îndelungată a execuției.
Multe dintre ținute nici nu erau pentru ochii muritorilor, fiind folosite doar la ocazii speciale. De aceea, vitrinele prăvăliilor sau ale atelierelor trebuiau gândite să atragă atenția tot timpul anului.
Oameni cu bani erau și atunci. De trupușoare alintate, care să se respecte și să dea împlinire acelei munci, puțin prețuite, nu ducea Bacăul lipsă. Principiile au rămas și după ce buldozerele au ecologizat zona.
Meșterii s-au înscris în Cooperație. Arta Croitorilor, Muncă și Artă, Sporul, mulți devenind apoi șefi de unitate. Se lucra la comandă. Principalul obiectiv al noului mic antrepenor de stat era tot același. Să fie mulțumit clientul!
Foștii ucenici și calfele promovate și-au găsit aici slujbe, cu carte de muncă. Noile blocuri, pe două etaje, gândite ca mini-ateliere, aveau să ofere spații pentru activitățile controlate de stat.
S-au ridicat de o parte și de alta a străzii, furându-i lumina. Promoțiile ieșite pe bandă rulantă de pe porțile liceelor industriale, abia înființate, odată intrate prin repartiție în producție, reluau de la zero ciclul de instruire.
Pentru că șefii de echipă și maiștrii erau constrânși de planurile impuse, sistemul funcționa tot după vechea cutumă: meseria nu se învață la școală, se fură! Sfatul era: „nu vrei să tragi la șaibă, du-te la școală! Aici nu umblă câinii cu colaci în coadă! În America sunt măturători de stradă cu… facultate!”
Cine punea botul la chestia asta?
Mai țineți minte? Când venea frigul și se unea curentul din cele două ganguri, unul bine mirositor, de-ți vâjâia pe la urechi!? După chioșcul de ziare, în față la Tricotaje, ani la rând treceai pe lângă o doamnă așezată în spatele unei măsuțe pliante, susținătoare de movilițe colorate.
Te oprea jovială să cumperi, rotind pe o mână ca un aluat de pizza, un acoperământ din lână, mult mai ieftin și practic decât cele din blană. Puteai să tragi de el cu toată puterea. Îți garanta că nu trece vântul prin țesătură.
Căciulițele erau împletite de ea, cu andreaua. Mai venea uneori și soțul să o ajute, ademenind la o vorbă cu talc, trecătorii. Nu mai împletește de mult! Nici muzica la modă în acei ani nu se mai aude. (Va urma!)
