Bacăul zilelor noastre, hulit de unii, admirat de alţii, este rezultatul dezvoltării industriale pe care a cunoscut-o după cel de-Al Doilea Război Mondial. De obicei, se vorbeşte mai mult de generalităţi socio-politice şi mai puţin de cei care au realizat această dezvoltare, oameni de rând veniţi din toate colţurile ţării. După anul 1989, mulţi dintre ei au luat drumul Occidentului căutând un trai mai bun. O parte, însă, nu s-au putut rupe de glie şi au ales să se întoarcă, aducând cu ei experienţă de viaţă şi un altfel de mod de a privi lumea. Unul dintre aceştia este nea Ionică Roman, om de bază la Asociaţia creştină „Ovidenia”.
Timp de 16 ani am lucrat în străinătate. După aia, m-am oprit la părintele Ovidiu pentru că m-am gândit că trebuie să realizez ceva şi în România noastră. Văzând în Israel, unde am muncit vreme de peste cinci ani, ce succes au poneii, animăluţele în general, în lucrul cu copiii şi chiar cu bătrânii, ne-am gândit să aplicăm acest lucru şi la noi. Am pornit cu doi ponei, apoi ne-am extins adunând aici animale de tot felul. Nu mi-e greu să lucrez cu ele fiindcă m-am născut şi am crescut printre animale. De la vârsta de 6 ani mergeam cu oile. Crescând mai mare, am participat şi la treburile gospodăreşti: prăşit, cosit, recoltat. Cel mai mult mi-a plăcut să am grijă de cai. Îmi sunt foarte dragi, de aceea m-am apropiat foarte tare de ponei. M-am ocupat de ei şi i-am învăţat să tragă la trăsurică şi la călărie. Acest fapt l-am deprins în Israel unde am făcut cursuri de dresaj şi călărie. Acolo am avut de-a face cu cai sălbatici care erau aduşi tocmai din Munţii Ramat Hagolan. Încerc să-l ajut pe părintele în limita posibilităţilor. În orice zi, chiar şi duminica, atunci când prind puţin timp liber, vin la fermă să văd dacă animalele au apă suficientă şi hrană de ajuns. Mă dedic lor fiindcă îmi plac foarte mult animalele şi văd în ele o formă de relaxare. Nu este o chestie pe care o fac obligatoriu. Pur şi simplu, mă urc în maşină, plec de-acasă şi vin aici ca să mă relaxez.
Aceasta nu este munca mea de zi cu zi. Eu sunt muncitor-constructor şi am adunat o vastă experienţă în acest domeniu, lucrând atât în ţară, cât şi în străinătate, mai ales în Franţa şi Israel. Lucrând afară, am văzut multe chestii, dar cel mai mult mi-a plăcut corectitudinea. Dacă eşti corect cu omul, să ştiţi că lucrurile merg bine de la sine. Atâta timp cât tu încerci să păcăleşti pe cineva, de fapt te păcăleşti pe tine însuţi. Exact ca şi respectul de bună-ziua. Dacă-l salut pe-un om, mă salut pe mine însumi. Indiferent că vrea să vorbească cu mine sau nu, mie asta-mi place, să respect omul, să aplec capul fiindcă suntem oameni, chiar dacă am greşit sau nu. Trebuie să mai şi tacem din gură, ca să fie o ţară mai bună. Mi-a plăcut foarte mult mentalitatea franceză. Am lucrat în Paris şi am văzut ce mult respect este în trafic. Când m-am întors acasă, mi s-a părut un dezastru, un calvar. Aproape că intră în tine, nu-ţi dau voie, te claxonează din orice motiv. Totuşi, ar trebui să fim o ţară mult mai calmă şi, plecând mulţi afară, ar trebui să învăţăm să luăm ce-i bun de-acolo şi să aducem la noi, în România. Tot timpul spun: dacă ar veni acasă toţi românii plecaţi în străinătate, ţara noastră ar înflori. Eu aşa cred şi aşa sper că va fi până la urmă. Aici încercăm să supravieţuim, şi se poate supravieţui chiar bine la noi, în România. Numai să fie înţelegere şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fie şi bine.
