Interviu cu învățătorul Gheorghe (Geo) Cristea, ajuns la pragul pensionării
Începutul acestui an școlar a adus o liniște neizbăvitoare în sufletul învățătorului Gheorghe (Geo) Cristea , de la coala Gimnazială Deleni (com. Helegiu), ce s-a pensionat după peste 40 de ani de muncă la catedră! Formând atâtea generații ”dascălul” a găsit câteva clipe pentru a ne împărtăși gândurile sale…
– Cum au fost anii în care ați învățat la Liceul Pedagogic Bacău, cum era învățământul în acea perioadă?
-La Liceul Pedagogic din Bacău am întâlnit pe marii ”formatori de caractere”, profesorii Mihai Andrei (la Limba română) și Vasile Totolea (la Pedagogie). Îmi amintesc cu mult drag de primele lecții practice (”lecții model”), din 1971… Ningea cu fulgi mari de lumină și în fiecare fulg părea că este câte un înger. Fac o reverență adâncă în fața memoriei foștilor noștri profesori și a colegilor acelei generații și îmi amintesc de Anișoara Mihalache, o colegă desăvârșită, model de puritate morală și intelectuală, care era pătrunsă de ideea absolutului… În învățământ lucrurile erau atunci limpezi, clare, simple și statornice. Fiecare dascăl știa bine ceea ce are de făcut. Propunerile venite de la ”baza învățământului” se analizau și erau luate în seamă. Se făcea o educație patriotică reală, pe când azi noțiunea de ”patriotism” este desuetă…
– În anul 1973, la absolvirea Liceului Pedagogic Bacău, ați venit cu multă dragoste la catedră…
– Da, ”un alt înger” – copilul!- mi-a intrat în suflet când am venit la catedră! Atunci am simțit cum se ating cerul și pământul, lucru ce îl voi simți toată viața la fel de intens! Copilul mă vindecă de boli, mă apără de necazuri, mă fericește când sunt nefericit. Viața mea s-a legat de Școala Gimnazială Deleni, din comuna Helegiu. Am avut marele noroc de a găsi aici cadre didactice pasionate, devotate acestei profesii, cu un deosebit har pedagogic. Vor rămâne ”statui vii” în memoria foștilor elevi de aici soții Mioara și Ion Cristea, frații Viorica și Gheorghe Lădaru, marele învățător și dirijor Jean Tănase, Fănică și Aneta Niță, Adina Mitroiu, Corneliu Sburlan și alții. La această școală, de la ei am învățat zi de zi să te împrietenești cu Eminescu, cu Ion Creangă, Brâncuși, Ion Luca Caragiale, vorbindu-le elevilor despre viața și opera lor.
– Care sunt bucuriile cele mai mari ale unui învățător?
– Cred că cea mai grea suferință a unui om este aceea de a nu însemna nimic toată viața pentru nimeni! Nu știu dacă am reușit să luminez mereu mintea elevilor dar știu că ei mi-au luminat definitiv sufletul! Un copil, pe care îl înveți tainele scrisului și ale cititului, este izvorul de apă vie din sufletul meu, care își caută drum printre pietricele iar apoi curge liniștit, calm, dulce și pur. Voi avea grijă permanent să îndepărtez frunzele uitării dacă se vor depune pe firul de apă cristalină, în curgerea sa continuă. Ajuns la vârsta pensionării mă retrag din învățământ pentru că n-aș vrea ca foștii mei elevi ”să stea înghesuiți” în sufletul meu! Îmi voi aminti mereu cum ei mă așteptau dimineața la poarta școlii, indiferent dacă ploua sau ningea… Se pregăteau zilnic pentru ore și îmi puneau nenumărate întrebări, cărora le făceam față pentru ca nu cumva ”Domnul Trandafir să fie înlocuit de … domnul internet!” E o mare bucurie când, în fiecare an la sărbători, sunt colindat de foștii mei elevi, ce vin din diferite colțuri de țară ori din străinătate!
-Vorbiți foarte frumos despre copii…
– ”Nimeni nu scapă de ruina timpului!”- doar iubirea, sentimentul de dragoste pe care eu îl voi avea totdeauna față de copii. Ei sunt precum ”stelele pe cer”, cea mai înaltă și frumoasă formă de iubire, care va străluci mereu în sufletul meu. Cine nu iubește copiii nu are ce căuta în învățământ! Eu cred cu tărie în viitorul neamului românesc și consider că trebuie investit mult în învățământ. Marele pedagog Spiru Haret spunea: ”cine investește în educație, culege în economie!”
– Ce poate lua învățământul de azi de la trecut?
– Problema modernizării învățământului s-a pus totdeauna. Nu trebuie să facem o schimbare de dragul schimbării. Lecțiile trebuie să fie atractive, cadrele didactice să fie bazate pe convingere și nu pe constrângerea elevilor. Filozoful francez Jean Jaures spunea că ” trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa!” Azi s-a îmbunătățit foarte mult relația profesor – elev, ceea ce este un lucru foarte bun. La orele de curs trebuie să stârnești interesul elevilor, să ai metode diverse și abilități pentru a-i face să studieze, să citească! În învățământ să fie oameni cu vocație, dedicați catedrei, care să dăruiască dragoste și un aer maiestuos în jurul lor permanent.
– Cu ce gânduri vă despărțiți de școală, de elevi?
– ”Viața omului este ca o compunere”, având ca introducere copilăria, desfășurarea activității profesionale fiind cuprinsul iar ca încheiere – pensionarea! Aș dori să strălucesc acum la pensie… dacă Școala Gimnazială Deleni (unde este un colectiv didactic minunat, ce a realizat multe performanțe), va simți lipsa mea, atunci înseamnă că am reprezentat ceva în acest sat! De-a lungul anilor am plantat cu elevii mei ”teiul iubirii” și al amintirilor în curtea școlii din Deleni. O fostă elevă a mea –Oana Coman (Anton) este învățătoare la această școală, ea ducând ștafeta mai departe, alții au ajuns medici, farmaciști, ingineri și mai mult decât aceste profesii, sunt oameni adevărați! Îi salut pe colegii de la catedră, ce formează un colectiv didactic bine ancorat în realitățile acestui timp, fiind mândru că alături de ei, am făcut parte din ”generația de aur” a Școlii Gimnaziale Deleni! Este atâta frumusețe în jurul nostru! Ea trebuie doar ”descoperită” , ca un foșnet dulce, ce transformă totul în magie și feerie neatinsă de durere sau alean! Simt cum stau ”pe marginea timpului” iar teama de necunoscut parcă îmi amintește de aceeași sublimă ninsoare, din 1971… Ion Moraru
Acum nu sunt altceva decât același romantic și același visător, sperând că lumea se va schimba în bine, se va solidariza mai puternic și oamenii se vor iubi mai mult. Eu sunt o fire poetică și îmi pare că însuflețesc lucrurile! Mi-e teamă să nu mă pierd în interiorul meu, să nu mă copleșească toate amintirile frumoase ale anilor de școală, pentru că îmi va fi foarte greu să ies de acolo… Cariera mea didactică a fost asemenea unei arcade, sprijinită pe doi mari piloni: Liceul Pedagogic Bacău și Școala Gimnazială Deleni (com. Helegiu).
