Cu umorul lor de bună calitate, cei de la Dilema veche au făcut un dosar recent, intitulat „Lenea”, care anunță sfârșitul verii. Este lenea semnul unei vieți mai bune, o pierdere de vreme (deloc lăudabilă, desigur, din punct de vedere social, în primul rând), un păcat, o carență morală? Sau este o supapă, o forță de eliberare? Mai mult decât asta, îmi vin acum în minte vorbele lui Sadoveanu care spunea, că, „lenea e mama artei”. Nici mai mult, nici mai puțin.
Dar era o metaforă, cum altfel? Venită de la un mare muncitor al literaturii, care, pe lângă vasta sa operă, își făcea zilnic însemnări. Luând lucrurile cum grano salis și în nota de relaxare proprie publicației la care ne referim, respondenții dosarului dilematic înclină mai mult spre partea celor care cred că lenea este „esența umanității”. Fără esența asta nu faci decât să devii un sclav al muncii, în folosul altora, de cele mai multe ori, să te abrutizezi, robotizezi. Și atunci, când mai ai timp pentru tine?
Să te relaxezi, să hoinărești, să stai la taclale cu prietenii, să te gândești, la una, la alta, să visezi… Ăsta ar fi idealul traiului nostru! Dar câți îl pot pune în aplicare? Doar câțiva privilegiați acolo, câțiva mari norocoși, în rest, mai toată omenirea transpirând din greu pentru a-și asigura existență. Or, munca, după cum arată un raport al ONU, cică ar ucide cam două milioane de oameni anual, fiind „un afront adus libertății și creativității individului” (o spune Marius Chivu, cel care coordonează dosarul respectiv.
Dar ce ne facem cu faptul că lenea nu este acceptată în nicio cultură? Nimeni nu a avut vreodată vorbe de aprecire despre puturoși, despre cei care taie frunze la câini, niște trântori, fluieră-vânt, niște neisprăviți care așteaptă, musai, ca și posmagii să fie muieți. Lenea este considerată un păcat capital, condamnată ca atare de dogma creștină. Pe partea cealaltă, sunt însă filosofii, scriitorii, eseiștii, artiștii care au făcut apologia trândăvelii, în lucrări numite: Arta de a lenevi, Elogiul lenei, Datoria de a fi leneș, Arta orizontalei. Ele stau la baza unei noi mișcări din lumea contemporană, slow living, care este împotriva abuzului de muncă, suprasolicitării.
Adepții acestei orientări ne îndeamnă să evităm urgențele, să scăpăm de presiunea de la locul de muncă, să nu intrăm într-o cursă a performanțelor standardizate. Care ar fi câștigul? Păi, unul extrem de prețios, însemnând gândire liberă, creativitate, imaginație, visare. Un fel de recâștigare, fie ea și parțială, a unui Paradis pierdut. De unde primul om a fost alungat și condamnat să-și câștige pâinea cu sudoarea frunții.
Există însă și categoria de workaholici, oameni pasionați de muncă, ei nevând cum să rezoneze la moda asta cu slow living. Dimpotrivă, ei trăiesc la mare viteză, implicându-se mereu în alte lucruri, plăcându-le să fie activi mai tot timpul, să participe, să creeze evenimente, să construiască.
Dosarul Dilemei vechi, pe care l-am parcurs într-un succint survol, are și o ultimă pagină cu „sfaturi pentru a trăi adevărata bucurie”. Mă voi opri la cele spuse de Oscar Wilde, recunoscut pentru savuroasele sale paradoxuri. „Acțiunea este refugiul oamenilor care nu au absolut nimic de făcut. Ea se bazează pe lipsa imaginației. Este ultima resursă a celor care nu știu să viseze…. A nu face absolut nimic este cel mai greu lucru din lume, cel mai dificil și cel mai intelectual. Cei aleși există pentru a nu face nimic. Viața contemplativă nu are drept scop să facă, ci să existe și să devină”. Toate acestea trebuie luate cum grano salis, fără doar și poate, dar hazoasa parafrază aparținând lui Ion Barbu, după dictonul antic nulla dies sine linea, ar putea fi luată, culmea, în serios.
Pentru că s-a demonstrat știintific ce rol important are siesta în viața noastră cea de zi cu zi, ea putând acționa ca un veritabil medicament în cazul multor afecțiuni.
