Nimic nu ține mult pe lumea asta. Doar pe cealaltă, care-i veșnică, eternă, că doar n-am de gând să contrazic Sfânta Scriptură. Până una-alta, însă, noi trăim aici şi acum, unde, aşa cum susţin unii psihologi și sociologi, stresul se reinstalează cam la două săptămâni de la terminarea concediului.
Al naibii, stresul ăsta, se ţine scai de noi! Pentru că relaxarea pe care o obţinem în timpul liber se evaporă rapid, pur şi simplu, domnii cercetători ne sfătuiesc să ţinem cont de această realitate, adoptând o soluţie salvatoare. Ea constă în divizarea vacanţei în porţii mai mici, ca să zic aşa, presărate pe parcursul unui an de muncă. Puţin şi bun, aşadar, mici vacanţe, scurte dar dese, care ne refac potenţialul afectiv, creator, pentru că putem sta mai mult cu cei dragi, petrecându-ne timpul în mod plăcut. Când faci lucruri agreabile, pe care ţi le-ai dorit cu adevărat, simţi şi cum ţi se împrospătează forţele şi rezişti mai bine la reluarea treburilor de serviciu. Cred că-i destul de convenabilă alternanţa asta, fiindcă nici vacanţele prea lungi şi statul degeaba nu sunt bune, te secătuiesc şi ele de energia benefică. Oricum ai face, e greu să păstrezi un echilibru.
Pericolele te pândesc de peste tot, acum vorbindu-se şi despre depresia de vară, indusă de căldura mare, de soarele prea puternic. De parcă nu erau de ajuns melancolia de toamnă şi astenia de primăvară. Depresia asta îşi cam bagă coada peste tot, după cum se vede. La cei singuri, ea se instalează taman în timpul vacanţelor, când frustrarea îi încolţeşte pe solitarii care nu au cu cine să petreacă frumos timpul, să comunice, să împărtăşească sentimente, senzaţii, impresii.
Complicată e şi viaţa asta, dacă nu-i vezi şi partea de comedie! Cum pentru a-ţi permite o vacanţă pe placul inimii îţi trebuie şi banii necesari, m-a amuzat ce zicea un mare cunoscător în problemă, Paul-Loup Sulitzer, teribilistul scriitor (fiul unui emigrant român) care a scos o carte, prin anii ’70, intitulată simplu, Money: „arată că ai bani şi-i vei avea, totul e doar un joc al aparenţelor, al imposturii. Nu trebuie să fii bogat ca să-ţi permiţi ceea ce-şi permit bogaţii”, afirmă Sulitzer, cu aceeaşi mină optimistă dintotdeauna, mereu afabil, etalând un zâmbet larg, ca să se vadă că-i merge din plin.
Chiar dacă anii lui de glorie, când era om de afaceri, scriitor de succes, actor, personalitate mondenă de prim rang în Paris, având mereu alături femei superbe, s-au cam dus pe apa sâmbetei. Acum este un domn în vârstă, care, după ce a fost cercetat în tot felul de procese (pentru că a fost prins cu degetele în borcanul cu miere, el însuşi recunoscând cu mult umor asta, că aşa se întâmplă în lumea afacerilor, fiindcă e plină de prea multe tentaţii dulci), s-a retras în insula Mauritius. Încercaţi-i reţeta, poate ţine! Şi, când nu dispuneţi de bani, nu vă arătaţi disperarea (aşa glăsuieşte magister PLS), pentru că nu veţi fi interesant pentru niciun bancher, aceştia împrumutându-vă mult mai uşor bani „în măsura în care nu aveţi nevoie de ei”. Nostim paradox, nu-i aşa? Se pare însă că e adevărat. De verificat. Cert este că, atunci când ești prea încordat, nu-ți iese mai nimic.
Apropo de relaxare, de concedii, dar și de modul nostru de viață în general, din ce în ce mai stresant, cu tot mai puține satisfacții, văd că tânăra generație, care vrea altceva de la viață, lucru cât se poate de firesc, după părerea mea, e în căutare de fel de fel de soluții, una dintre ele fiind retragerea în locuri cât mai îndepărtate de lumea dezlănțuită. Un scriitor italian din noul val, Paolo Cognetti, a publicat o carte intitulată Cei opt munți, care este socotită un adevărat fenomen editorial, fiind tradusă în vreo treizeci de țări.
Cognetti, care a luat Premiul Strega pentru acest roman, a luat drumul muntelui și trăiește într-un cătun numit Estoul. Înainte de a se retrage, el a vorbit în dese rânduri despre eșecul societății capitaliste (nu e singurul care face asta, desigur), întrebându-se: încotro ne duce așa-zisul progres? El constată că generația lui este într-o profundă criză, că tinerii își pierd job-urile, lucrează și locuiesc în locuri urâte, înghesuite, nu-și permit să-și plătească nici chiriile, muncesc peste zece ore pe zi și nu mai au când să se bucure de ceea ce le oferă viața la oraș. Într-o lume mincinoasă, imprevizibilă, în care niciuna dintre promisiunile politicienilor nu se împlinește, în care nu există niciun pic de stabilitate, cel puțin de natură economică, scriitorul italian crede că o soluție viabilă ar fi să părăsești orașul și să-ți iei viața în mâini.
La Estoul, împreună cu niște prieteni, a înființat o asociație și a inițiat un festival cultural în natură, care a avut un mare succes. Imaginați-vă peste trei mii de oameni într-un cătun de munte, fără semnal la telefon, bucurându-se de o experiență comună! Un mic miracol pentru vremurile pe care le trăim, spune Cognetti, care se declară un anarhist. Mefient față de marele stat care ne guvernează și încrezător în rostul micilor comunități. Un anarhist pașnic, iubitor de liniște, seninătate, bunătate, de firesc și de frumos.
