24 decembrie 2024

Arheologii băcăuani, cercetători prin arhivele pământului

S-au împlinit anul acesta, în aprilie, 60 de ani de la înfiinţarea primului muzeu de istorie din Bacău.

 



Este meritul istoricului şi arheologului Iulian Antonescu de a pune piatra de temelie unui asemenea muzeu, pe care îl şi conduce aproape 14 ani.

De-a lungul anilor, cu toate greutăţile inerente oricărui început (în 1957 muzeul avea doar un mic sediu şi doi salariaţi), instituţia muzeistică din Bacău, muzeografii, arheologii, conservatorii, restauratorii, desenatorii au contribuit decisiv la punerea în practică a unui ambiţios şi complex program de cercetare arheologică, de valorificare a vestigiilor descoperite, în felul acesta, muzeul a acumulat, până în prezent, o zestre arheologică şi istorică impresionantă, însumând mii de piese, unele unicat şi de o valoare ştiinţifică inestimabilă, care au contribuit şi contribuie la cunoaşterea realităţilor istorice, din neo-eneolitic, epoca bronzului, din cetăţile geto-dacice descoperite la Brad şi Răcătău, sau din perioada formării poporului şi limbii române, la care se adaugă numeroase documente istorice din perioada Evului Mediu, modernă şi contemporană.

A fost o activitate de pionierat, a fost o muncă titanică de ani şi ani, la care s-au adăugat pasiunea, competenţa şi tenacitatea tuturor celor care au activat şi activează în ceea ce a devenit Complexul Muzeal care poartă numele artizanului muzeografiei moderne de la est de Carpaţi, Iulian Antonescu.

Pentru a întregi imaginea a ceea ce a însemnat arheologia românească, în demersul nostru nu am putut ocoli o mare personalitate a istoriei, a unui savant de talie internaţională, acad. Vasile Pârvan, “întemeietorul” arheologiei româneşti.

Vasile Pârvan, “părintele” arheologiei româneşti

Anul acesta se împlinesc 135 de ani de la naşterea marelui savant Vasile Pârvan şi 90 de ani de la trecerea lui în nefiinţă.

Născut în satul Perchiu, comuna Huruieşti (28 septembrie 1882), Vasile Pârvan (prenume dat după celebrul lui unchi, filosoful Vasile Conta) urmează Facultatea de Istorie la Universitatea din Bucureşti şi o finalizează cu Magna cum laudae, acelaşi calificativ fiindu-i atribuit şi la susţinerea tezei de doctorat, în Germania.

După terminarea facultăţii (printre profesori l-a avut şi pe Nicolae Iorga) este repartizat la Liceul “Principele Ferdinand I” Bacău, depune jurământul (cum era scris în legea de funcţionare), însă îşi ia concediu şi pleacă în Germania, deoarece câştigase un concurs pentru o bursă.

Lucrarea fundamentală a istoricului este Getica. O protoistorie a Daciei”, operă proiectată în 3 volume, finalizând doar unul, savantul decedând la numai 45 de ani. Vasile Pârvan este socotit, pe drept cuvânt, părintele arheologiei româneşti.

A fost profesor la Universitatea din București, reorganizează, după război, Universitatea Daciei Superioare “Ferdinand I” din Cluj, devine membru al Academiei Române (la numai 31 de ani) și al mai multor academii și societăți științifice din străinătate.

S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizaţiei greco-romane. În 1906, a iniţiat programul de cercetare modernă în arheologia românească, deschizând numeroase șantiere arheologice, dintre care cele mai importante sunt cele de la Histria (unde se cercetează şi astăzi), Callatis, Tomis, iniţiind şi supraveghind permanent cercetările arheologice de la Orăştie, a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice și monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros și util, având un rol determinant în crearea noii şcoli româneşti de arheologie.

De altfel, începuturile cercetărilor arheologice din judeţul Bacău şi împrejurimi aparţin foştilor studenţi ai savantului, urmaţi de elevii şi studenţii acestora, de aceea, afirmă, pe drept cuvânt, istoricii şi arheologii, tot ce este mai bun, mai valoros în arheologia românescă vine de sub mantaua lui Vasile Pârvan, iar în semn de respect şi preţuire, în faţa Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, a fost ridicată o impresionantă statuie a remarcabilului om de ştiinţă.

Iulian Antonescu, deschizător de drumuri în muzeografia şi arheologia băcăuană

Pe 1 aprilie 1957, ia fiinţă, în Bacău, ca urmare a unei directive venită de la centru, primul muzeu de istorie, al cărui director, de pe 15 aprilie, devine Iulian Antonescu, absolvent strălucit, cu doar un an în urmă, al Facultăţii de Istorie din Bucureşti.

Numirea ca director al unui muzeu care nu avea decât un birou şi doi salariaţi, a fost o adevărată provocare pentru tânărul istoric.

Conştient că un muzeu nu poate exista şi funcţiona fără un sediu adecvat, fără personal, dar mai ales fără un patrimoniu, Iulian Antonescu a iniţiat un vast program de cercetare arheologică modernă, care să scoată din „arhivele pământului” dovezile vechimii şi dăinuirii strămoşilor noştri pe aceste plaiuri.

Primele şantiere la care a participat au fost la Gabăra-Porceşti (azi Moldoveni- Neamţ), Aldeşti-Onişcani şi Călugăra – Bacău, după care a făcut parte din colectivul de cercetare de la Barboşi-Galaţi şi Brătei-Sibiu.

De o tenacitate ieşită din comun, cu o mare putere de convingere, fiind un exemplu personal pentru tinerii lui colaboratori, în 1965 a recuperat importantul depozit de unelte din fier de la Negri-Bacău, iar în 1967 a început cercetarea arheologică de la Curtea Domească din Bacău, unde a descoperit şi o aşezare din sec. VI-VII, cercetată în anii următori de doi dintre colaboratorii săi.

Prin tot ceea ce a făcut, „Iulian Antonescu rămâne un model socratic al arheologiei şi istoriografiei româneşti”, afirmă prof.dr. Ioan Mitrea, în Revista Carpica, vol. XXXVI, revistă înfiinţată în 1968 de profesorul Iulian Antonescu.

Viorel Căpitanu, eroul de la…Tamasidava

Din perioada romantică, de început a arheologiei băcăuane, trebuie să consemnăm personalitatea şi activitatea unuia dintre ctitorii muzeografiei din fosta regiune Bacău, prof. Viorel Căpitanu, prieten şi colaborator al lui Iulian Antonescu.

Născut pe 7 octombrie 1932, în comuna Tanacu, judeţul Vaslui, Viorel Căpitanu a urmat Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, avându-i ca profesori pe C.S. Nicolăescu Plopşor, acad. M. Petrescu-Dâmboviţa, D. Berlescu, Ilie Grămadă, D. Ciubotaru, nume de referinţă în arheologia românească.

Este repartizat, la 1 septembrie 1957, ca muzeograf la muzeul din Bacău, iar după plecarea lui Iulian Antonescu la Bucureşti, ca director al Direcţiei Muzeelor din Ministerul Culturii, a fost numit, în septembrie 1971, director al Muzeului de Istorie din Bacău, funcţie pe care o deţine până în 1974.

După reorganizarea din anul 1990, la 1 aprilie este, din nou, numit director al instituţiei, de data aceasta pe o perioadă mai lungă, până în 1998, când iese la pensie, mai de voie, mai de nevoie!

Pasionat arheolog, începe cercetările în aşezările paleolitice de la Buda şi Lespezi (com. Gârleni), cercetări conduse de fostul lui profesor C.S. Nicolăescu Plopşor şi Maria Bitiri, apoi în aşezările neolitice şi ale epocii bronzului de pe Colinele Tutovei, pe Valea Siretului, Zeletinului şi Berheciului, iar pentru civilizaţia geto-dacică şi carpică a condus şi efectuat cercetări la Bărboasa, Săuceşti, Poiana Negri, Moineşti şi Tg. Ocna.

Cea mai mare descoperire a profesorului şi arheologului Viorel Căpitanu este o nouă davă, cea de la Răcătău (Horgeşti), identificată cu Tamasidava, menţionată în harta geografului grec Ptolemeu, unde, timp de 30 de ani, a scos la lumină şi apoi a valorificat ştiinţific un impresionant material arheologic, constând în ceramică autohtonă şi de import, obiecte de cult şi piese de podoabă, arme, unelte, un extraordinar tezaur din aur, monede, multe cu valoare de unicat, toate făcând parte din colecţiile muzeului băcăuan.

Astfel că Tamasidava a devenit „regina” cercetării şi valorificării de excepţie a lui Viorel Căpitanu, aducând în atenţia specialiştilor dovezi clare ale locuirii geto-dacilor pe aceste teritorii timp de mai bine de două secole (I.î.Hr-I.d.Hr). În „cartea de aur” a ambiţiosului, tenacelui şi profesionistului Viorel Căpitanu trebuie să menţionăm descoperirea şi publicarea unor tezaure monetare, cum sunt cele de monede republicane romane de la Cornii de Sus (Tătărăşti), tezaurul de denari romani de la Ardeoani, excepţionalul tezaur de denari republicani şi imperiali de la Răcătău şi Pînceşti, de monede bizantine de la Horgeşti, de monede feudale de la Tanacu (Vaslui), dar şi tezaurul de monede turceşti (de secol XVIII) de la Copăceşti, toate aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie Bacău, unele expuse în expoziţia permanentă, altele au făcut parte din expoziţii itinerante în ţară şi străinătate, tezaure şi descoperiri care au uimit lumea occidentală, prin vechime şi frumuseţea lor.

Informaţiile din această prezentare au ca sursă documentară Revista Carpica XXXVI (Silvia Iacobescu: Viorel Căpitanu, pag.225).

O descoperire foarte valoroasă dispare din Muzeul de Istorie

Tot arheologului Viorel Căpitanu i se datorează valorificarea ştiinţifică, împreună cu academicianul Al. Vulpe, a unei mari descoperiri întâmplătoare, în 1970, este vorba de vestita spadă de la Marvila, Corbasca, una dintre cele mai frumoase exemplare de săbii descoperite în Moldova, ieşită la suprafaţă în urma unor alunecări de teren.

Spada (sabie) din bronz, acoperită cu patină de bună calitate, de culoare verde închis, are un mâner turnat separat, în formă de cupă, este decorată prin gravură foarte fină, cu motive ornamentale, are o lungime de 0,592 metri, lungimea mânerului este de 0,052 m, greutate 0,720 kg şi a fost înregistrată sub nr. de inventar 6800, în Registrul General al Complexului Muzeal.

“Descoperirea, fie ea şi întâmplătoare, este una de excepţie, piesa fiind foarte valoroasă pentru perioada în care a fost încadrată, prima etapă a Hallstatt-ului vechi, sec. IX î.e.n, şi provine din centrul metalurgic slovac, activ în acea perioadă. Spada, după datare, restaurare şi punere în valoare, a intrat în patrimoniul Complexului Muzeal «Iulian Antonescu», fiind expusă cu mai multe ocazii”, ne-a declarat Viorel Capitanu, arheolog.

Timp de 22 de ani spada a fost expusă foarte puţin, fiind depozitată în mai multe locaţii. Abia în 2002, când a fost vernisată expoziţia permanentă, la etajul I al Complexului Muzeal, publicul băcăuan a avut ocazia să o admire în toată splendoarea sa.

Numai că, după cinci ani, spada a dispărut din expoziţie. Se presupune, aveau să spună supraveghetorii şi directorul de atunci al instituţiei, cu ocazia anchetei declanşate, că ar fi dispărut în perioada 8-12 august 2007.

S-au emis tot felul de supoziţii, însă niciuna nu a fost confirmată. Nimeni nu a stabilit cu exactitate ziua şi ora dispariţiei, ele fiind cele declarate de oficialii muzeului, iar Poliţia afirmă că singura cameră de supraveghere nu a funcţionat în acea noapte(!!).

A doua zi, conform procedurii, obiectul (fotografia şi datele de identificare) a fost dat în urmărire naţională şi cred că şi în urmărire internaţională, fiind înregistrată, pe site, la Obiecte pierdute, cu numărul 422. Cercetările continuă şi astăzi.

Ioan Mitrea, arheolog şi profesor, „naşul” de la Davideni

Pentru documentarea acestui material, am stat de vorbă mai multe ore cu prof. Ioan Mitrea. Cu o memorie foarte organizată, amabil, mi-a oferit extrem de multe informaţii, punându-mi la dispoziţie şi diverse materiale documentare.

S-a bucurat nespus că ziarul Deşteptarea s-a gândit, chiar şi în această perioadă când societatea este dominată de politică şi can-can-uri, la o problemă extrem de importantă, istoria acestui neam, cercetarea arheologică, la oamenii care şi-au dăruit viaţa acestei frumoase şi importante meserii: arheologia.

Mi-a dăruit şi o carte, cu autograf, „În descendenţa lui Pârvan”, o pledoarie interesantă, riguros alcătuită, pentru repunerea cercetării arheologice în drepturile ei. Mă aşteptam să-l revăd, ca de fiecare dată, la Centrul de Cultură „George Apostu”, cu ocazia unui vernisaj.

N-a venit, a venit, în schimb, vestea care a consternat întreaga asistenţă: prof. Ioan Mitrea a plecat la cele veşnice. Avea 80 de ani, împliniţi şi sărbătoriţi public, în aprilie.

Cum în ediţia cotidianului Deşteptarea de luni, 24 iulie, cât şi în ediţia online a ziarului de vineri, 21 iulie, am publicat o biografie completă a reputatului om de cultură, profesor, istoric de prestigiu, arheolog cu o contribuţie deosebită la descifrarea, pe baze ştiinţifice, a unor perioade istorice mai puţin cunoscute sau insuficient cercetate, este vorba de mileniul I, „mileniul întunecat”, acum vom trece în revistă doat câteva date biografice.

S-a născut pe 4 aprilie 1937, în satul Căciuleşti, comuna Girov, judeţul Neamţ. A urmat Facultatea de Istorie-Filosofie, din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, Secţia Istoria Românilor, pe care a absovit-o ca şef de promoţie. Urmează o carieră universitară la Iaşi şi Bacău (1963-1975), profesor la Liceul „George Bacovia”, muzeograf şi muzeograf principal la Muzeul Judeţean de Istorie, director între 1976-1982, din nou profesor la Colegiul „Ferdinand I”.

A desfăşurat o bogată activitate publicistică, editorială, studiile şi volumele sale fiind apreciate de comunitatea ştiinţifică din întreaga ţară. A înfiinţat şi condus prestigioasa revistă „Zargidava”, fiind de asemenea preşedinte executiv al Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice „Iulian Antonescu”, pentru activitatea domniei sale fiind recompensat cu înalte titluri, medalii şi diplome.

Redau, de asemenea, şi ultima declaraţie din timpul documentării: „Cu ani în urmă, la muzeul băcăuan lucrau între 4 şi 6 arheologi, fiind deschise câte 6-7 şantiere, în fiecare an. Făceam proiecte, cum se spune acum, solicitam bani şi ne apucam de treabă, câte 10-15 ani la un şantier, la unele peste 25 de ani. În ultimii ani, arheologia a devenit «cenuşăreasa» cercetării, au fost reduse fondurile, specialiştii ocolesc acest domeniu, din cauza salariilor foarte mici”, mi-a spus regretatul profesor dr. Ioan Mitrea, un om deosebit, un specialist de prestigiu al arheologiei băcăuane. Mulţumesc, domnule profesor!

Alexandru Artimon, un arheolog al târgurilor medievale

Unul dintre cei mai pasionaţi cercetători ai istoriei judeţului Bacău, profesorul doctor în istorie, muzeograful şi arheologul Alexandru Artimon s-a născut pe 14 septembrie 1938 în comuna Cosula, judeţul Botoşani.

A absolvit Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani şi, în 1963, Facultatea de Istorie – Filosofie, Secţia Istorie Universală, din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi. Din 1963 până în 1967 a fost director al Muzeului de Istorie din Târgu Neamţ, iar între anii 1967 – 1969 a funcţionat ca şef de secţie la Muzeul de Istorie a Bucovinei din Suceava. Din 1969 până în 2001 a fost muzeograf principal, şef secţie şi director adjunct (1992 – 2001) al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.

Activitatea sa de arheolog a inclus cercetări şi studii privind civilizaţia medievală la Cetatea Neamţului, la Suceava, Volovat, Mănăstirea Putna şi Mănăstirea Slatina din judeţul Suceava, oraşul Bacău, Târgu Trotuş, comuna Ştefan cel Mare, Onceşti, Mănăstirea Caşin, Drăgeşti – Tătărăşti, Oprişeşti – Răchitoasa, Cleja, Fîntînele (Bacău), Adjudu Vechi (Vrancea), dar şi la Curtea Domnească (Bacău), aici descoperind Turnul de Apărare.

Şantierul de suflet, unde a făcut săpături mai mulţi ani, a fost cel de la Tg. Trotuş, rezultatele fiind publicate în “Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV-XVII” (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud), monografia „Oraşul medieval Trotuş în secolele XIV – XVII. Geneza şi evoluţii” (Bacău, 2003), în acelaşi ani fiind declarat Cetăţean de onoare al comunei Tg. Trotuş, iar post mortem Cetăţean de onoare al Bacăului, pentru contribuţia deosebită la cercetările de la Curtea Domnească şi Biserica Precista.

Lăcrămiora Elena Istina preia ştafeta şi…cercetează singură

„În arheologie, oricât ai învăţa nu-i de ajuns. Mi-am dorit să fac arheologie încă din clasa a IX-a. În liceu am făcut Istoria cu profesorul dr. Ioan Mitrea, de la care am luat acest «microb», contaminandu-mă definitiv atunci când ne povestea despre descoperirile de pe şantierele unde făcea cercetări.

«Microbul» s-a dezvoltat în facultate, sub atenta îndrumare a prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu”, ne spune dr. Lăcrămioara Elena Istina, şef Secţie Arheologie Istorie, la Complexul Muzeal Bacău, singurul arheolog rămas pe baricadele deja şubrezite, din 1999, ale arheologiei, când alocările bugetare pentru această activitate au fost drastic reduse, la fel şi personalul.

Pentru a acoperi această afirmaţie, în perioada 1997-2003, Complexul Muzeal din Bacău nu a primit niciun leu pentru cercetări arheologice. Toţi marii arheologi băcăuani au ieşit la pensie sau au trecut în lumea umbrelor. Lăcrămioara Istina a urmat Facultatea de Istorie a Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi, cu licenţă în Arheologie, iar recent a devenit doctor în Arheologie, conducătorul tezei fiind celebrul arheolog Dan Monah.

Revine în Bacău, ca muzeograf, din 2003 fiind singurul arheolog de la Complexul Muzeal “Iulian Antonescu”, participând pe diferite şantiere arheologice din Bacău şi din ţară. În 2003 preia, de la Viorel Căpitanu, Şantierul de la Fulgeriş, comuna Pînceşti. Este vorba de o aşezare cucuteniană, care s-a întins pe o suprafaţă de 320.000 de kilometri pătraţi, din sud-vestul Transilvaniei până în Vestul Ucrainei, o cultură, uimitoare, care a reuşit să trăiască o mie de ani, să producă şi să farmece prin artă, prin ceramică şi plastică, dar mai ales prin pictura tricomă, alb-negru şi roşu sau combinaţii, o civilizaţie care se organiza cu o deosebită atenţie.

“La săpăturile de la Fulgeriş, singurul şantier viu din judeţul Bacău, la care lucrez din 2003, de peste 12 ani, am descoperit şase locuinţe, am cercetat cam 12 la sută din aşezare, până la sfârşit sper să cercetez toată aşezarea, iar în final să creionez satul din perioada anilor 3400-3000 î.Hr, în care se încadrează aşezarea.

Am fost întrebată cât vor mai dura cercetările, iar răspunsul meu a fost: cel puţin încă 40 de ani”, ne-a spus Lăcrămioara Istina. Cele mai valoroase piese descoperite la Fulgeriş sunt, în opinia arheologului Istina, o statuetă, cu o compoziţie rară, fiind incizată, dar şi pictată, denumită sugestiv “Frumoasa de la Fulgeriş”, apreciată de arheologul de talie internaţională, Dan Monah, ca fiind unică, fiind expusă în Elveţia şi Italia. Tot la Fulgeriş a mai fost descoperit un topor de aramă, cu braţe în formă de cruce, fiind, ca tipologie, al cincilea tip de piesă descoperit în ţară.

“Ca specialist am motive să fiu bucuroasă şi mulţumită, am însă şi regrete, în 2016 şi 2017 nu am reuşit să lucrez la Fulgeriş, deoarece am fost desemnată să conduc echipa care a avut sarcina să descarce de sarcină arheologică traseul stabilit pentru construirea Variantei ocolitoare a municipiului Bacău, pe o lungime de 30 de km. Am descoperit deja şapte situri noi, trei dintre ele fiind descărcate în totalitate. Acum, această cercetare a fost sistată, deoarece lucrările, după cum se ştie, au fost întrerupte, în acest fel nici finanţare nu mai există. Munca pe şantier nu este uşoară, este, însă, o una frumoasă, care te subjugă, te acapareaza, uiţi de realitate şi te afunzi adânc în alte lumi, în alte ere şi epoci. Visezi, faci analogii, revii în realitate, la instrumentele ştiinţifice, construieşti şi reconstruieşti viaţa strămoşilor tăi” ne mai spune Lăcrămioara Istina.

O altă mare satisfacţie a arheologului Istina este că, de la anul, vor fi reluate lucrările la Răcătău, la cetatea Tamasidava, dar şi faptul că echipa de arheologi din Bacău s-a mărit cu încă doi arheologi tineri, Dănuţ Prisecaru şi Brânduşa Manea, care au intrat deja în “subteranele” diferitelor perioade istorice, astfel că fiecare va pune o “cărămidă la reconstruţia unei epoci”, după cum spunea marele istoric Nicolae Iorga.

Pentru un istoric, pentru un arheolog, fiecare “ciob”, fiecare piatră, monedă, statuetă, vas, inel sau un întreg tezaur au valoare de “document” istoric, care se adaugă la munca uriaşă a arheologilor din România, din Europa, cu scopul de a face lumină în cele mai “întunecate” perioade ale istoriei umane.

Arheologul este chemat să răspundă la o multitudine de întrebări, rămase fără răspuns mii de ani, cum ar fi: cine suntem, de unde venim, ce vârstă avem, cine ne sunt “părinţii”, “bunicii”, “naşii”. Fără aceste răspunsuri riscăm ca istoria, chiar soarta noastră, să fie puse la îndoială. De aceea, considera Nicolae Iorga, fiecare arheolog, istoric are datoria de a pune o “cărămidă la reconstruţia unei epoci”.



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img