De mai bine de cinci ani, ziarul Deşteptarea a publicat mai multe anchete, reportaje ale căror subiecte au fost imobile incluse în Lista naţională a monumentelor istorice sau de interes local, aflate în patrimoniul de valori al culturii şi istoriei României, al municipiului şi judeţului Bacău, însă aflate într-o stare de degradare avansată, al căror statut este încă incert, iar proprietarii, în dispreţul legilor în vigoare, le-au lăsat în paragină, în loc să le pună în valoare, să le dea o întrebuinţare, fie ea turistică sau culturală. Trecem zilnic pe lângă ele, mulţi dintre noi habar nu avem ce au reprezentat şi ce ar putea reprezenta pentru cultura şi arhitectura unui oraş. Ele sunt memoria noastră, moştenirea noastră, unele de o valoare instimabilă.
Mergem mereu peste hotarele ţării şi ne minunăm de obiectivele turistice pe care le au celelalte ţări, de superbele lor castele şi palate, puse în valoare de administraţiile locale sau centrale, introduse în oricare ghid turistic, de pe urma cărora se câştigă miliarde de euro. Nimeni nu se sesizează, nu se dă cu capul de pereţi pentru a accesa fonduri europene necesare consolidării şi modernizării lor, în vederea introducerii acestora în circuitul economic sau turistic. Nu sunt bani nici măcar să le dărâmăm, lăsăm timpul să-şi facă treaba.
Castelul roşu
Astăzi vom vorbi despre un monument istoric, inclus în patrimoniul naţional al valorilor culturale şi istorice, aflat la doar câţiva kilometri de Bacău, pe DN 15, ce leagă Bacăul de Buhuşi, în satul Lilieci. Sunt sigur că puţini ştiu de una dintre cele mai frumoase reşedinţe nobiliare încă în picioare din Moldova şi chiar din ţară, a cărei poveste merită spusă şi cunoscută. Este vorba de Castelul Roşu, amplasat într-un superb parc dendrologic, în suprafaţă de 50 de hectare.
Specialiştii afirmă că este al doilea asemenea parc din România, aflat acum în patrimoniul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS) Bucureşti. Despre acest castel, denumire care vine de la gresia şi cărămizile de culoare roşie, placate pe ziduri, nu se găsesc prea multe informaţii, nici măcar Google nu este mai darnic, iar ICAS Bucureşti, proprietara imobilului şi a Parcului Dentrologic, cu toate insistenţele, nu a binevoit să ne ofere vreun răspuns la întrebările noastre.
Am butonat zile întregi, am deschis zeci de siteuri până norocul mi-a surâs. Pe blogul LaPunkt.ro, un tânăr istoric şi cercetător, Bogdan C. Enache, publică, în 13 iunie 2013, o fabuloasă istorie a familiilor Cantacuzino-Paşcanu-Waldemburg, proprietarii şi moştenitorii acestui superb castel, de care ne vom folosi în demersul nostru.
Un mare domeniu al unei mari familii nobiliare
Construit între anii 1864-1866, în stil gotic târziu englezesc, cu elemente din goticul veneţian, dar şi de factură orientală, castelul are parter, etaj şi parţial demisol şi este situat în mijlocul unui mare parc englezesc (devenit apoi un faimos parc dendrologic în perioada comunistă, după ce în anul 1955 clădirea şi parcul din jur au intrat în patrimoniul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice), care nu este decât o rămăşiţă din vechiul şi vastul domeniu din ţinutul Bacăului al marelui vornic Costache Cantacuzino-Paşcanu.
Costache Cantacuzino-Paşcanu a fost capul subramurei de la gurile Bistriţei a Cantacuzinilor moldoveni, prima subramură ca importanţă a acestei dinastii în Moldova, care l-a dat pe Dumitraşcu-Vodă Cantacuzino în istoria Moldovei şi care se trage, bineînţeles, ca şi verii lor munteni, tocmai din împăratul bizantin Ioan al VI-lea Catacuzino de la începutul secolului al XIV-lea. Moşia Fântânele, cum se numea zona comunei Hemeiuş încă de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare, a revenit odată cu majoratul primului său fiu, Gheorghe. Mort însă fără urmaşi şi, pe deasupra înaintea tatălui, ea trece provizoriu în posesia celui de-al doilea fiu al lui Costache Paşcanu, Nicolae, pentru a rămâne apoi definitiv în proprietatea personală a celei mai vârstnice nepoate, prinţesa Pulcheria.
Căsătorită cu Principele Emil de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (unul dintre principii ereditari ai nobilimii germane, prinţesa Pulcheria Cantacuzino-Paşcanu va lăsa moştenire cu titlu personal domeniul de la Fântânele fiicei sale, prinţesa Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg. Ea este cea care va construi Castelul Roşu de la Fântânele (astăzi Lilieci-Hemeiuşi) şi tot ea îl va aduce pe Christian Adolf, un celebru arhitect german, să amenajeze parcul castelului şi să îl populeze cu specii exotice de plante.
“Prinţesa Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg se va căsători, la rândul ei, cu Principele Victor de Schönburg-Waldenburg, iar din căsătoria celor doi va lua naştere prinţesa Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg, adevărata eroină a poveştii noastre”, scrie istoricul Bogdan C. Enache.
Născută în data de 21 mai 1885, la Postdam, Regatul Prusiei din Imperiul German, Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg va moşteni cu titlu personal de la mama ei Castelul Roşu şi moşia de la Fântânele, iar în data de 30 noiembrie 1906, la Waldenburg, Regatul Saxoniei, ea se va căsători cu Principele Wilhelm de Wied-Neuwied, desigur, tot un prinţ din nobilimea germană.
Wilhelm de Wied este nepotul Reginei Elisabeta a României, cel de-al treilea fiul al fratelui său, iar Sofia şi Elisabeta sunt vechi cunoştinţe şi se înţeleg de minune, prinţesa Schönburg-Waldenburg, orfană de la o vârstă fragedă, petrecându-şi mare parte din adolescenţă la moşia de la Fântânele şi în atmosfera saloanelor artistice de la Sinaia ale reginei României, care o luase sub protecţie.
Sofia devine regina Albaniei
Nu e deci de mirare că, în 1913, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Balcanic, când Regatul României devine o putere în zonă, revenindu-i chiar şi rolul de a oficia negocierile de pace la Bucureşti, guvernul român, şi mai ales reprezentantul României la Conferinţa de Pace, Take Ionescu, solicită – la sugestia suveranilor săi, şi a reginei Elisabeta în special– atât Marilor Puteri cât şi reprezentanţilor noului stat albanez rezultat în urma conflictului ca Wilhelm de Wied, soţul Sofiei de Schönburg-Waldenburg, să primească tronul Albaniei, ceea ce se şi întâmplă, pe 21 februarie 1914!
Wilhelm şi Sofia, deveniţi regele Wilhelm I şi regina Sofia I a Albaniei, cu toate că diplomaţia europeană îşi dăduse acordul doar pentru rangul de principe (el era însă inacceptabil pentru albanezi din moment ce suveranul Muntenegrului se intitula rege!), nu reuşesc să guverneze în consens cu elitele locale şi de a-şi construi o legitimitate publică, mai ales după ce este sabotat chiar de unul dintre miniştrii săi, Esad Paşa Toptani, care se pune în fruntea unei răscoale ţărăneşti şi cere instituirea unui stat albanez exclusiv musulman, al cărui dictator devine pentru o scurtă perioadă.
Destin tragic
În septembrie 1914, Wilhelm şi Sofia părăsesc Albania şi se stabilesc, pe timpul Marelui Război, în Germania, revenind în România după terminarea războiului, împreună cu cei doi copii, Maria Eleonora (născută în 1909, la Postdam) şi Carol Victor (născut în 1913, tot la Potsdam), fiind naturalizaţi cetăţeni români.
Sofia de Schönburg-Waldenburg , Principesă de Wied-Albania, va muri în data de 3 februarie 1936, chiar la Castelul Roşu construit de mama sa, Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg, pe domeniul de la Fântânele, moştenit de la bunica sa, prinţesa Pulcheria Cantacuzino-Paşcanu. Wilhelm de Wied, Principe al Albaniei, va muri la Predeal în data de 18 aprilie 1945. În ambele cazuri, funeraliile se vor ţine la Biserica Evanghelică din Bucureşti, precizează cercetătorul Bogdan C. Enache.
Prinţesa Maria Eleonora Elisabeta Cecilia Matilda Lucia de Wied, fiica Sofiei, se va căsători, pentru prima dată, la München, în data de 16 noiembrie 1936, cu un văr, Principele Alfred de Schönburg-Waldenburg, care va muri pe front în data de 10 martie 1941. După Al Doilea Război Mondial, prinţesa Maria Eleonora lucrează ca ofiţer de presă la legaţia britanică din capitala României.
Se va căsători a două oară, la Bucureşti, în data de 5 februarie 1949, cu Ion Octavian Bunea. Un an mai târziu, atât ea cât şi al doilea său soţ vor fi arestaţi şi închişi de regimul comunist. Prinţesa Maria Eleonora Elisabeta Cecilia Matilda Lucia de Wied va muri într-un lagăr din Mircurea Ciuc în 1956, fără a lăsa moştenitori în urma celor două căsătorii.
Prinţul Carol Victor Wilhelm Frederic Ernest Günther de Wied va avea o soartă mai fericită. Emigrat în Marea Britanie şi apoi în Statele Unite, se căsătoreşte pentru prima şi ultima dată la New York, în data de 8 septembrie 1966, cu Eileen Johnson, văduva britanică a unui ofiţer american, André de Coppet. Moare în data de 8 decembrie 1973, la München, de asemenea fără urmaşi, fiind înmormântat la Neuwied am Rhein.
Aşa s-a sfârşit Casa princiară, sau regală, de Wied-Albania!
Singurul supravieţuitor – Castelul Roşu
Numai castelul construit de Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg pentru fiica ei, Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg, a supravieţuit ca prin miracol la Lilieci-Hemeiuşi. Din fericire, Regia Autonomă a Pădurilor – care a preluat încă de la reforma agrară din 1921 domeniul Fântânele al boierilor Cantacuzino-Paşacanu, mai puţin Castelul Roşu şi parcul – a investit în ultimii ani în consolidarea acestuia, plănuind să îl restaureze şi transforme în sediul filialei sale locale. N-a fost să fie, Castelul Roşu a rămas de izbelişte, a suferit mari daune în urma cutremurelor din 1977 şi 1990, iar lipsa de interes şi de bani, au condus la ceea ce se vede acum: o frumoasă ruină!
“Castelul nu poate fi vizitat, s-a degradat foarte mult în anii 90, nu are mobilier. Sunt doar ziduri goale A fost reparat acoperişul şi acum este ţinut în conservare“, a declarat unui ziarist, Cornel Şerb, directorul tehnic al ICAS.
Arhitectul german Cristian Adolf a lucrat 13 ani pentru amenajarea parcului de la Lilieci, care ocupă o suprafaţă de aproximativ 50 de hectare şi adăposteşte peste 1.300 de specii de arbori şi arbuşti. După 1885 au fost introduse noi specii de foioase, dar şi specii indigene, acţiune care a continuat până în 1913. După anul 1955, acest parc a trecut în proprietatea Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice, devenind o bază de cercetare mai ales pentru climatizarea speciilor exotice de interes forestier. Colecţia de răşinoase cuprinde 178 specii, care provin din America de Nord (76 de specii), din Asia (50 de specii) şi din Europa (48 de specii). Aici se găseşte cea mai mare colecţie de trandafiri din România, şi anume 600 de specii şi 1.500 de fire de trandafiri.
Vă mai amintiţi de Lizuca, de Patrocle şi de minunata lor dumbravă? În parcul de la Hemeiuşi au fost turnate în 1980 cadre pentru filmul “Dumbrava minunată””, realizat după romanul scriitorului Mihail Sadoveanu.
Este că ar merita să putem vizita Parcul Dentrologic de la Hemeiuş?
N.A. În timp ce materialul a fost predat spre publicare, am primit un răspuns la întrebările noastre de la ICAS Bucureşti, proprietarul Castelului Roşu şi al Parcului Dendrologic de la Hemeiuşi, pe care îl publicăm la sfârşit, doar pe varianta de pe ediţia online a ziarului Deşteptarea: „1. Castelul Roșu nu poate fi vizitat, deoarece mai necesită lucrări de renovare și restaurare în interior. 2. După renovare, castelul va putea fi vizitat. 3. Parcul Dendrologic Hemeiuși a fost și este vizitat constant de elevii din scolile generale și liceele din judetul Bacău și județele limitrofe, precum și de studenții de la facultăţile de silvicultură (Brașov și Suceava ) și de la alte facultăți (Biologie Iași , Bacău etc.), de orice grupuri de persoane sau persoane interesate. Vizitatorii sunt întotdeauna însoţiţi de personalul din institute”. Cu deosebită consideraţie,Tatiana Blaga.
