,,Gaudeamus igitur”, în traducere ,,să ne bucurăm, așadar”, rămâne impregnat în memoria oricărui tânăr care participă pentru prima dată la un curs festiv. Inspirat de un text vechi, scris în limba latină, cântecul datează de pe la începutul secolului al XVIII-lea. Mesajul inițial, de bucurie și chef de viață, ,,carpe diem” – “trăiește clipa”, însemna trecerea unui prag, a unei bătălii dusă cu viața și cu tine însuți, prin care nu poți să treci precum gâsca prin apă, fără sacrificii. A căpătat un specific academic, fiind intonat la începutul ceremoniilor universitare de absolvire. Mai recent, fiind preluat de școli și colegii.
Este perioada de înscriere în învățământul superior, pentru absolvenții cu diplomă de bacalaureat. Orele de meditații nu-i scutesc de emoții pe cei care aspiră la titulatura de student al unei facultăți bine cotate, unde numărul de locuri bugetate este limitat. În Bacău există astăzi două astfel de oportunități: Universitatea “Vasile Alecsandri” și Universitatea “George Bacovia”.
Chiar dacă nu am absolvit la una din ele, viața a avut grijă să-mi intersecteze de multe ori pașii cu ambele. În 1977, după ce trecusem în treapta a doua de liceu, cineva cu funcție de decizie a hotărât ca elevii din cele două clase cu profil mecanic nou înființate la Liceul Industrial nr. 1 din Bacău să facă practică la Institut. Atelierele facultății de subingineri erau amenajate în clădirea nouă, poziționată pe Calea Mărășești.
Ce idee interesantă! Sa ai, ca elev, șansa să interacționezi cu viața de student. Vinerea trecută, presa a fost invitată să-i văd pe cei 22 viitori ingineri de la Mecatronică, la susținerea examenului de licență, partea practică. Dădeam la pilă exact unde are astăzi laboratorul de cercetare dr. ing. Gabriel Puiu. Șef de lucrări și coordonator al unui grup de tineri inventatori. Simțeam emoții ascunse în fața comisiei, din partea tuturor. Supuneau la teste miniroboții, construiți cu migală… acolo, în același loc care arată altfel și totuși la fel. Ce diferență, în timp! În acel atelier am făcut primul ,,ciubuc”.
Întrebase un căminist din ușă cine poate sa-i facă o dublura la o cheie. M-am încumetat să nu i-o stric și pe cea originală. A durat vreo cinci minute. Mi-a dat zece lei. Tentația de a nu-i lua banii… a fost mare. Omul m-a convins: “e munca ta!” M-am scos pe ziua aia. De patru lei parizer și un leu sfertul de pâine, trei lei biletul la film la “Muncitorul”, și-mi mai rămânea și de-o savarină. Omul, mulțumit, îmi tot aducea clienți. Redusesem și eu… timpul de “producție”. Prețul, nu! Păcat că n-am făcut practică acolo decât primul trimestru. Pe atunci, roboțeii existau doar în desenele animate.
Intră cine vrea, rămâne cine poate
Nu prea înțelegeam șarada, pe cale să se repete, cu mărirea numărului de locuri pentru studenți, pe cap de profesor. Liceean fiind, mai citeam câte o revistă de popularizare în care se înfiera, cu patos revoluționar, orânduirea burghezo-moșierească din perioada interbelică. Informații prea multe nu existau. Existau însă elemente de comparație. Se știa că “înainte”, la facultate se plătea o taxă pentru anul de studiu.
Că puteai să te înscrii la cursurile mai multor universități, dacă te țineau puterile și punga. Numărul absolvenților cu patalama la mână fiind mic, aveai șansa să te realizezi în viață, să-ți faci o carieră. Până la începutul anilor ‘60 au existat epurări pe criterii politice în rândul profesorilor și studenților cu origine “nesănătoasă”. La liceele cu tradiție și facultățile din centrele universitare, unde “se făcea școală”, numărul candidaților la admitere ajungea și la 10 -12 pe un loc. Treptat, s-au introdus bursele de merit și repartițiile pentru un loc de muncă, la finalul perioadei de studiu.
Astăzi, viitorul student are mult mai multe opțiuni. O bursă “afară”, programe flexibile, schimburi de experiență, chiar și susținerea unor examene de la distanță. Nici prezența la cursuri și susținerea restanțelor nu mai este cum era.
De la Institut la Universitate
Prin Ordinul Ministerului Instrucțiunii și Culturii Nr. 688, din anul 1961 se reglementau detaliile necesare cu privire la organizarea facultăților, numărul cadrelor didactice și al studenților. Bacăul merita și el un centru universitar. Inițial, profilul institutului a fost cel didactic. Trebuiau asigurate cadrele necesare punerii în aplicare a proiectului de generalizare a învățământului de opt clase. Era nevoie și de un sediu.
Baza materială a fost asigurată prin adaptarea și modernizarea fostei clădiri a “Școlii Normale de Fete” și construirea unei clădiri noi, cu săli de curs , laboratoare și spațiu pentru serviciul administrativ. În primul an de activitate (1961-1962) au funcționat aici trei facultăți: Filologie cu 57 studenți; Științe Naturale și Agricole cu 55 studenți și Facultatea de Matematică și Fizică, cu 54 studenți. Cadrele didactice, 15 la număr, au fost recrutate din rândul profesorilor cu experiență din Bacău și din centrele universitare apropiate.
În scurt timp au fost date în folosință și clădirile necesare căminului și cantinei studențești. Din anul universitar 1964 -1965 s-au creat încă două facultăți: Istorie-Geografie și Educație Fizică. Celei din urmă i s-a oferit ocazia și posibilitatea de a-și ridica o bază sportivă la cerințele performanțelor de atunci. Avea 7 secții. Să nu uităm cât ne-am mândrit și încă o mai facem, cu reușitele sportivilor noștri. Tot în acea perioadă au fost organizate și cursuri la fără frecvență, la facultățile existente, pentru calificarea profesorilor suplinitori. Din statisticile vremii aflăm că: “până în 1974, instituția a oferit învațamântului general din județul Bacău și din cele vecine, un număr de 2616 cadre didactice necesare școlilor cu clasele V-VIII”, dintre care 1678 pregătite la cursurile de zi, iar diferența, la cursurile fără frecvență.
Avântul luat de Institutul Pedagogic Bacău avea să rămână fără elan, un an mai târziu. Mai rămân în funcțiune doar facultățile de Matematică, Filologie și Educație Fizică. Cerințele de pe piața muncii au impus transformări. În 1977, denumirea se schimbă în Institut de Învațământ Superior. Secțiile de Limba și Literatura Engleză și Franceză se fac de patru ani, la cursul de zi. Se înființează secția Tehnologia Construcțiilor de Mașini, cursuri de 3 ani la zi și 4 la seral, care avea să pregătească tinerii subingineri pentru activitatea în producție. Bacăul avea deja o platformă industrială supradimensionată. Cum a fost, cum n-a fost, după atâta avânt, în anul școlar 1984- 1985, mai erau înscriși doar 432 studenți.
Să nu uităm că până în acea perioadă, au fost școliți la noi, în diferite specialități, și 1230 de tineri din străinătate. Din 1990, Institutul de Subingineri a fost transformat în Universitatea Bacău, avându-l ca rector, în perioada dificilă de tranziție, pe Tiberiu Căliman, profesor universitar doctor, fost decan al institutului, în anii 1981 -1985.
De la înființare, în 1961, conducerea institutului a fost încredințată succesiv următoarelor personalități: profesor universitar doctor Gheorghe Hassan (1961-1972); profesor universitar doctor Mihai Merfea (1972 – 1981), și conferențiar universitar doctor Raluca Mocanu (1981 – 1989). Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău are în acest an 1678 de absolvenți, de la cele 5 facultăți, la ciclurile universitare de licență, master și doctorat. Pentru perioada de după 1990, și opțiunile educaționale actuale, internetul oferă celor interesați, mult mai multe informații, decât această pagină de ziar.