Nu era genul de vânzător care să-și laude în gura mare marfa. Venea pe tăcute, la primele ore, imediat după cântatul cocoșilor. Indiferent de anotimp, cel pe care mi-l aduc aminte eu împingea un căruț din lemn, cu roți mari.
În navete meșterite din cornier și plasă de sârmă, sticlele cu gâtul larg scoteau scâncete înfundate. Avea și el probabil copil la grădiniță și auzise poezia: ”Chiț chiri în zori de zi/ Deștaptă pe lucrători/Pe țărani, pe muncitori/ Dar micuții copilași/ Tot mai dorm că-s drăgălași!”.
Lăptarul l-ar fi inspirat și pe Beethoven. Primele 4 note muzicale ale Simfoniei a 5-a ar fi identice cu sunetele scoase de ciocănitul codificat al lăptarului familiei, la ușa micului compozitor:”ta-na-na-naaa!”, note care se repetă de-a lungul capodoperei.
Nu știu în ce aducea neamțul laptele, dar gospodinele noastre lăsau de seara în pragul ușii recipientele la schimb. Unul, maxim două, cu monedele înăuntru, plus bacșișul care se ridica la 50 de bani. Munca omului care stătea la coadă dimineața, alături de alți mici întreprinzători, la poarta fabricii. Genul acesta de comerciant avea să mai fie acceptat de regimul comunist doar câțiva ani.
Regula era aceeași, și la case, și la blocurile abia construite pe Aleea Parcului. Sticla costa 3 lei. Conținutul, mai puțin. Dacă o spărgeai, greu făceai rost de alta. Nu le răsturna nimeni. Nu dispăreau.
Abia se dăduse în funcțiune fabrica de lapte, în susul gării, dincoace de linie, cam în dreptul Depoului. Concurență strașnică pentru țăranii din satele învecinătate, care continuau să vândă și ei, dar pe bază de abonament, cu plata la chenzină.
Era în 1964. Se terminase cu colectivizarea. Primele Cooperative de Producție (CAP-uri) începeau să producă peste nevoile comunității. Apariția IAS-urilor (Întreprinderi Agricole de Stat), cu ferme specializate pe creșterea vitelor, oilor, porcilor, păsărilor, a determinat dezvoltarea întreprinderilor de procesare existente.
În zona vestică a orașului funcționa deja din 1958 Întreprinderea de Industrializare a Cărnii, iar din 1962, Antrepozitul Frigorific. Fabrica de Bere Mărgineni (altă poveste) avea să fie dată în folosință în 1965.
Pe lângă Întreprinderea de Prelucrare a Laptelui, în 1968 avea să fie dată în folosință și o secție de înghețată. Anul acela a fost plin de evenimente care au influențat evoluția societății românești.
Aerul de mahala pe care l-a avut Bacăul a dispărut, însă, odată cu planul de sistematizare stabilit după vizita lui Ceaușescu din 1970, când, pe întuneric, acesta a străbătut centrul orașului pe jos.
Buldozerele au pus punct unei etape, remodelând arhitectura localității așezate pe malul drept al Bistriței. Au dus la dispariția lăptarului, a tonetelor mobile ale vânzătorilor de acadele, sirop cu sifon și înghețată cu fistic, care-și aveau vadul pe Strada Mare. Tot de atunci a dispărut din comerț și braga ținută la rece, în gheața adusă în calupuri mari de la ghețăria amenajată la Gherăiești. Micii negustori evrei, care mai rezistaseră tranziției, au plecat și ei.
Când s-a brânzit laptele?
Exact ca în povestea cu brutarul și lăptarul care se păcăleau reciproc (brutarul l-a dat în judecată că untul cântărea mai puțin de un kilogram, iar lăptarul s-a apărat, susținând că în celălalt braț al balanței, în loc de greutate, a pus pâinea brutarului, care trebuia să aibă tot un kilogram), așa au început să se strice treburile și la noi, la sfârșitul anilor șaptezeci.
Era începutul perioadei raportărilor gen „cincinalul în trei ani și jumătate”, care au dus la criza alimentară, însemnând începutul sfârșitului pentru perioada comunistă.
În 1990, întreprinderea procesa 570 hectolitri de lapte zilnic și 2000 kg de înghețată pe schimb. Ce folos? În câțiva ani, din fabrica devenită ÎCIL (i s-a mai adăugat între timp un C, de la comercializare) nu a mai rămas decât hala și clădirea de birouri.
Instalațiile din inox, aduse pe valută forte, au mai spălat ceva din datoriile acumulate. Apăruse și concurența. S-a ajuns la un moment dat să funcționeze în județ peste 10 astfel de unități.
Multe dintre ele s-au înființat și dezvoltat cu bani din fonduri europene, altele din resurse proprii. Investiții care s-au ridicat la zeci de milioane de euro, bani care în câțiva ani… „de haram au venit, de haram s-au dus!”. În prezent, mai funcționează doar două societăți, și acelea cu sediul firmelor mamă… în alte locații. Cauza? Concurența marilor lanțuri de magazine, a căror profit nu se reinvestește la noi, cheltuielile de producție, fluctuația prețurilor la energie electrică, gaze naturale, apă.
Se mai adaugă cheltuielile cu transportul, forța de muncă, dar și impozitele cerute de stat. TVA-ul și adaosurile comerciale măresc și ele prețul, când umbli la buzunar să plătești la casa de marcat. Cât să-i mai dai crescătorului de animale pe lapte, ca să trăiască și el? Nu se lasă păgubaș!
Lăptarul nu a dispărut
Nu a renunțat. Vrea să producă bio?! Oricum, țăranul care vinde cu petul a scos de mult din tain furajele concentrate. S-a adaptat restricțiior impuse de Comunitatea Europeană, care cu tot binele dorit nu face decât să-i descurajeze pe micii producători, iar pe cei mai mari, să-i ducă la faliment.
Gospodarii din comunele limitrofe, care se mai încumetă să crească vaci pentru lapte, au înțeles că trebuie să-și valorifice singuri produsele, conform normelor sanitare, în spațiile special amenajate prin piețe.
Dar și prin stațiile de autobuz de la intersecțiile mai importante ale orașului, ,,la fereală” de ochii polițiștilor locali. De remarcat că băcăuanii au mai multă încredere în lăptarul autohton, neautorizat , care tot pe bază de abonament livrează la domiciliu dimineața laptele cald, „ strecurat” în bidonul de plastic de doi litri, decât în laptele cumpărat la cutie, de pe raft, care ține și trei luni de zile după ce i-ai deșurubat capacul.
Sunt multe sortimente de lapte, mai mult sau mai puțin natural. Pe cel din urmă, specialiștii îl numesc „lapte reconstituit”.
Lapte praf amestecat cu apă. Și așa, nu toți procesatorii fac asta corect. Laptele praf fiind scump, mai apar în compoziție amidon, bicarbonat de sodiu, cloruri, fosfați, apă oxigenată și alte „minunății” care nu au ce căuta acolo.
S-a ajuns la performanța de a face brânză, fără a se folosi nicio picătură de lapte, fiind fabricată cu uleiuri care conţin grăsimi esterificate cum sunt uleiul de palmier și uleiul de soia. Prețul mic este un punct de referință. Tânjesc după gusturile copilăriei. Cele de Sana și Kefir, la sticle de 330 ml, Lapte bătut și Iaurt, la borcănele cu capac de staniol, așa cum stăteau aliniate în vitrina frigorifică la ,,Lacto-Vegetarian”.
Să fi fost un secret faptul că atunci toate recipientele erau din sticlă? Asta e! Un sfat totuși pentru ce consumăm azi. Dacă nu aveți încredere în producătorul care vinde în piață, citiți cu atenție etichetele la produsele din magazin!