Specialiștii

Țara noastră nu duce lipsă de specialiști. Cu toate acestea, nu-i găsești în funcții de conducere decât rareori și în puține locuri, mai exact acolo unde specializarea nu se obține după un training de două-trei luni într-o instituție geamănă din alt județ, ci prin mulți ani de facultate și de studiu individual.

Dacă faci o radiografie a celor trei decenii de regim democratic observi că situația a evoluat altfel decât te-ai fi așteptat. Mai bine zis, ciudat sau chiar ilogic. În primii zece ani care au urmat Revoluției, la conducerea unor departamente din ministere sau a unor instituții din teritoriu erau numiți oameni serioși și competenți, cu școală și experiență.

După 2000-2005, au apărut „alpiniștii”. Nu au mai fost promovați specialiștii magnetizați de politică sau convinși să intre în politică de argumente cum ar fi obligația de a fi responsabil și de a te implica în viața comunității, ci politicieni doritori să devină specialiști peste noapte, să obțină postul de manager și să fie foarte bine remunerați pentru atribuțiile din „fișă”. Avem și acum specialiști, dar aceștia nu conduc.

Stau în băncile din spate, „pupă poala popii” și muncesc în locul șefilor. Fac teren, calcule, referate, proiecte și dau din cap lăudând inteligența coordonatorilor care semnează proiectul. Când Guvernul, constrâns de situații dificile sau de presiuni externe, numește în fruntea unui minister pe cel mai bun specialist din domeniu, se găsesc zeci de politicieni care sar să critice, din interes sau din prostie, deciziile acestuia.

Așa s-a întâmplat, în trecut, la Finanțe, așa se întâmplă, acum, la Justiție. Specialiști există, apar uneori la simpozioane, la conferințele internaționale, dar nu sunt bineveniți în funcții, deși este nevoie de ei. În timp ce națiunea speră să fie condusă de oameni valoroși și pătrunși de patriotism, clasa politică se teme de ei.