Scriitorul, ca orice artist, are parte de un monument mai puternic decât bronzul – propria operă. Aceasta a fost concluzia pe care mi-am fixat-o (a câta oară?) asistând, în capela Cimitirului „Bellu”, la ceremonia de despărţire de unul dintre creatorii de literatură importanţi din România, George Bălăiţă (17 apr. 1935, Bacău – 16 apr. 2017, Bucureşti).
Cei circa 30 de prieteni sau pur şi simplu cititori măcar ai capodoperei „Lumea în două zile”, chemaţi la căpătâiul lui într-o iarnă de aprilie, am aderat la aprecierile istoriei literare, ale jurnalismului cultural şi, în final, ale prozatorilor. George Bălăiţă, cu al său „stil inconfundabil”, „nu s-a trădat pe sine” (Nicolae Manolescu), primind „aplauze la scenă deschisă” (Rodica Lăzărescu) tocmai pentru că opera lui este o „mărturie despre bucuria vieţii” (Petre Cimpoeşu). „Literatura română a pierdut un nume mare prin plecarea lui George Bălăiţă” (Ioan Matei, director în Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale).
L-am condus (sub umbrela Ioanei Boca) până la ultimul loc de veci de pe Aleea Scriitorilor şi m-am prins cu trei degete de mâneca stângă a trenciului lui D. R. Popescu, solidari în legământul de veşnică pomenire. Am transmis dnei Bălăiţă şi fiului, Matei, condoleanţe din partea redacţiei Revistei „Ateneu” (a fost în conducerea publicaţiei) şi a Şcolii Gimnaziale „Al. I. Cuza” din Bacău, ale cărei cursuri le-a urmat în ciclul primar.
„Ateneu”-l din aprilie şi apoi cel din mai vor aloca rememberului George Bălăiţă mai multe pagini.
