Lui Albert Loțcu, din Vladnic-Parincea, îi place să muncească și să danseze. E amiază și, la ora asta, muncește. Împreună cu alți țărani înscriși la Legea venitului minim garantat, taie arbuștii uscați de marginea drumului și îi aruncă în remorcă. Sunt învățați cu spinii și lucrează cu mâinile goale. „Ce mănuși? Doar nu-i iarnă!”, se miră Albert Loțcu.
Cerul e limpede și în zare se vede Mânăstirea Sf. Nicolae din Câmp. La 59 de ani, are „cinci copii la casele lor”, trei fete și doi băieți. Doar unul umblă prin lume în căutarea unei slujbe: „Muncește și el când la București, când în Ungaria, unde găsește. În Vladnic e greu pentru că pământul e puțin, iar oamenii, mulți.” Poate nu e întotdeauna mulțumit și nu are tot ce-i trebuie, dar e zâmbitor, cu chef de vorbă și de muncă. Dacă ai sufletul sănătos, „viața e frumoasă și totul merge bine”, mă lămurește el.
Rățișoare, găinușe, un purcel
Nu prea are pământ, dar are „o văcuță, niște rățișoare leșești, câteva găinușe, un purcel…” Toate mângâiate cu diminutive și îngrijite cu dragoste. Albert ține post, dar nu cu strictețe. „Poți să vii cu ciorbă la muncă? Mi-am luat brânză de capră și ceapă roșie, dulce”, spune bărbatul și mi se pare că ochii îi strălucesc, ca și cum ar fi gustat deja din brânza untoasă, pusă „la pachet” de nevastă. Gheorghe Bot e prezent și el la desțelenit, deși are 63 de ani, căci are nevoie de banii dați de primărie. „O să-mi crească boz pe burtă până când voi ieși la pensie! Soția mea a muncit la colectiv și i-au dat doar opt ani vechime”, spune Gheorghe.
„Dacă trăia Ceaușescu și eu eram la pensie, intervine Albert. Am fost angajat la SMT până când s-a desființat și acum am ajuns la ajutor social!” Și Gheorghe are peste 20 de ani „munciți pe șantier”, dar nu va ieși la pensie decât la 65 de ani. Crede că e îndreptățit să fie puțin supărat pe stat: ”La 416, primesc 250 de lei și pe ăștia îi dau pe lumină!”
Să ai ce pune pe masă…
Oamenii vorbesc cu mine, se încruntă când vine vorba despre pensie, se luminează când îi întreb despre copii, dar dau din mâini ca și cum acestea ar ști singure ce au de făcut, în baza unui soft independent, format în jumătate de secol de muncă.
„Am 13 copii, că de patru ori s-au născut gemeni, și toți se descurcă. Unii sunt în Italia, alții în Brașov și București”, spune Gheorghe Bot. Ca și el, sunt deprinși cu munca. Tereza Lucaci, 30 de ani, e singura femeie din echipă. „Am doi copii și puteam să stau acasă, dar muncesc pentru mama, care e bolnavă”, spune Tereza. Nu i-a trecut prin cap să facă rost de un certificat medical.
”Am lucrat în confecții, dar nu mai merge, e un sector mort. Să te angajezi acum la oraș înseamnă să faci naveta sau să stai cu chirie și la sfârșit de lună, din salariul minin pe economie, să nu-ți rămână nici de mâncare”, mărturisește Tereza, cu tristețe. Deocamdată, cât copii sunt încă mici, reușește să-i hrănească din alocații și ajutorul pentru familii monoparentale: „Nu e ușor la țară, dar dacă nu ți-e frică de muncă ai ce le pune pe masă!”
