Înainte de 1989, problema colonialismului se discuta cât se poate de serios, cel puțin în țările comuniste dar, mai ales, în proaspăt-eliberatele țări din Africa.
După 1989, termenul a intrat în dizgrație, de parcă ar fi fost o alță invenție malefica a regimului comunist, și nu o realitate: democrațiile occidentale care ne-au forțat să ne distrugem industria și să le dăm pe nimic resursele naturale în nici un caz nu au avut comportament de colonizatori, ci doar au profitat de oportunități. Interesant este că oportunitățile astea apar numai pentru unii, care câștigă de fiecare dată, în vreme ce restul pierd mereu pentru că nu știu să valorizeze, nu muncesc suficient și, în general, nu au know-how-ul necesar.
Nu trebuie sa ne ascundem după deget: ca sa fim acceptați în UE a trebuit sa plătim. Și noi, și restul țărilor fost comuniste. Diferența, însă a fost că, în vreme ce noi ne-am pierdut timpul cu intrigi mărunte, pentru ca unii sau alții să-și bage la pușcărie rivalii politici, celelalte state foste socialiste au profitat cât au putut de fereastra de oportunitate pe care au avut-o. Pentru că, oricâte asigurări ni s-ar da și oricât de ferm s-ar pronunța tot felul de politicieni de la noi și de aiurea, UE își cam închide porțile.
Europa cu mai multe viteze a existat, cel puțin pentru România, încă de la aderarea noastră: am avut limitări, condiții, MCV, nu am fost primiți în spațiul Schengen. Dar va fi și mai rău de acum încolo deoarece „nucleul dur” al Uniunii vrea să-și păstreze avantajele. Adică, să extragă resurse din Est dar să nu permită țărilor din această zonă să aibă posibilitatea schimbării status-quo-ului.
Mai pe românește, Germania și Franța dețin controlul asupra energiei și comerțului, fac bani buni din vânzarea curentului electric sau a gazului românesc către români, exportă profitul marilor lanțuri comerciale dar nu au nevoie de politicieni puternici la București care să ceară tratament egal în relațiile bilaterale.
România este doar o piață de desfacere și un izvor de forță de muncă ieftină pentru Uniunea Europeană. Nici măcar celebrele fonduri europene nu ne sunt de prea mare folos de vreme ce, de exemplu, nu mai avem capacități de producție; banii care ni se dau se întorc tot la firmele occidentale pentru că – ce surpriza! – România nu mai are fabrici și trebuie să importe.
