Cine a făcut Armata își amintește, probabil, câteva din celebrele perle care circulau în mediul cazon de genul „azi noapte, o mână criminală a dat cu piciorul în chiuvetă și a spart-o” ori „dacă ești prost și uiți, notează-ți pe un carnețel; așa fac și eu”.
Există o perlă care le întrece pe toate și care descrie foarte bine și realitatea românească a anului 2017: „Când vorbești cu mine, să taci!”
Românii sunt mari fani ai dialogului atâta vreme cât interlocutorii tac. Nu poți purta o discuție pe vreo temă cu cineva pentru că nu ai nici o șansă să porți un dialog; va trebui să taci și să asculți monologul unuia chiar dacă sunt șanse foarte mari să vorbească numai prostii. Pentru că, în timp, românii au devenit experți în orice, de la fotbal, femei, rețete culinare, până la fizică cuantică, politică, anticorupție și drept constituțional.
Românilor le place să se audă vorbind, asta le dă impresia că sunt ascultați și că opinia lor contează. Problema este că toată lumea vorbește și nimeni nu mai ascultă; am devenit o națiune autistă care nu vrea să audă nimic, dar care insistă să fie ascultată. Pentru că nu ne ascultăm unii pe alții, nu suntem în stare să facem schimbul de idei necesar pentru funcționarea normală a scoietății.
Suntem convinși că deținem fiecare adevărul absolut și, prin urmare, nu mai vrem să vedem nici un contra-argument. De ce? Pentru că nu vrem să acceptăm ideea că am putea greși; ni s-a format reflexul de a ne feri de orice posibil factor care ar putea declanșa disonanța cognitivă.
Facem alegeri, dar, în momentul în care apar primele semne că alegerile au fost greșite, în loc să analizăm și să corectăm greșeala, noi decidem să ignorăm semnele și ne autoconvingem că alegerea făcută a fost corectă. Ca în povestea Cenușăresei, în loc să acceptăm că nu ne vine pantoful, tăiem călcâiul ca să ne intre piciorul în încălțare.
De asta nu reușim să ne concentrăm asupra unei idei naționale, asupra unui proiect de țară: nu vrem să recunoaștem când am greșit și nici să ne corectăm erorile; ne certăm cu cei care ne critică în loc să dialogăm și să învățăm din experiențele trecutului.
