Româna pentru toţi: Trăsura de unire

Vehiculul, nu?

A vorbi despre tema din titlu în preajma zilei de 24 Ianuarie înseamnă a-l vedea imediat, cu ochii minţii, pe Al. I. Cuza în caleaşca-i împărătească, aducând mesajul de bună înţelegere între românii de dincolo şi de dincoace de Milcov. Doar împreună aceştia îşi vor împlini menirea de naţiune aleasă pe pământ. (Cu bucurie am citit că noua titulatură a organismului care gospodăreşte spiritualitatea românească este Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.)

În zare, mijlocul de transport

Dacă v-aţi grăbit să daţi cuvântului trăsură înţelesul cel mai răspândit, vă informăm că din cele 50 de sensuri pe care le înregistrează dicţionarul academic (2003) doar ultimele (în număr de 11) se raportează la acel „vehicul pe patru roţi, cu arcuri, tras de cai şi întrebuinţat la transportul persoanelor”. De aici s-a dezvoltat înţelesul de tren („trăsură cu aburi”) ori de automobil. „Cu trăsură de la mă-sa” (locuţiune adverbială) se spune, glumind, în locul lui „pe jos”.

Mai aproape de trăsura (de unire)

Cuvântul e vechi (Floarea darurilor, 1680) şi se trage de la… a trage. De aici şi celelalte 39 de înţelesuri: „tragere”, „măsurare”, „taxă nemotivată”, „linie”, „literă”, „cărare”, „cusătură”, „grămadă” etc. Între acestea, şi sintagma trăsură de unire, cu sensul de „liniuţă de unire” şi sinonimă cu „cratimă” (în MDA, nu şi în DEX).

În împărăţia cratimei

Acest semn ortografic s-a numit iniţial cu sintagma din titlu, chiar dacă avea şi înţelesul opus: „serveşte pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte sau pentru a despărţi cuvintele în silabe” (DLRLC). Marile dicţionare ale limbii române (DEX, DEXI, MDA, DLRLC, DLRM, NDULR) îi fac un uriaş deserviciu, prezentând-o ca „semn grafic”, pentru despărţirea cuvintelor în silabe la capăt de rând (Virgil Molin, Vocabularul tipografului, Buc., 1940). Din 1953, a devenit semn ortografic cu puteri depline şi nu un banal semn tipografic, folosit de zeţari.

Reguli de ieri, valabile şi azi

DOOM-ul şi IOOP-ul din zilele noastre – adică după anii ’50 – sunt foarte zgârcite cu indicaţiile de a scrie sau pronunţa corect un cuvânt. Academia R.P.R./R.S.R., dar şi cea de azi aplică principiul AŞA DA – AŞA NU (de la Appendix Probi, primul îndreptar ortografic, din secolele III-IV), dar numai în prima sa parte: se consemnează forma corectă, cu indicaţii minime, şi suntem lăsaţi să ne batem capul ca să găsim raţiunea pentru care este recomandată acea formă. Lucrările de autor răspund şi la cea de-a doua obligaţie. De exemplu, Îndreptarul lui Sextil Puşcariu şi Teodor A. Naum (1932) prezintă regulile de folosire a trăsurii de unire/liniuţei/linioarei/cratimei astfel: în cazul substantivelor proprii compuse, „dacă se pot declina amândouă elementele compunerii sau numai primul element, nu se pune linioară: /…/ Târgul Săcuiesc (Târgului Săcuiesc) etc. Dacă nu se declină decât partea a doua a compunerii, se pune linioară: Târgu-Jiu (Târgu-Jiului)” (pp. 40-41). În DOOM2 (2005), ni se spune doar atât: „Se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii: /…/ cu structura substantiv comun plus nume propriu de loc (de cele mai multe ori în compuse cu un termen generic care nu se mai foloseşte actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realităţii locale actuale): Baia-Sprie, Ocna-Şugatag /…/” (p. LXXIV). S. Puşcariu era mai clar: dacă îşi schimbă forma doar primul termen: Băii-Sprie, Ocnei-Şugatag, vom scrie cu cratimă, iar dacă flexionează ambii termeni – Băii Mari –, vom renunţa la cratimă.