Față de sat, unde se mai respectă tradițiile, orașul are mai puține sărbători. În schimb, nu duce lipsă de mult sclipici, poleială, lumini, cum se văd acum, înainte de Crăciun, mai peste tot. Are apoi orașul fel și fel de serbări, de festivisme.
În lume grăbită și superficială în care trăim, oamenii au cam uitat rostul sărbătorilor, așa cum era el cunoscut și păstrat cu sfințenie, în societățile tradiționale. Crăciunul este cea mai mare sărbătoare creștină cu dată fixă, iar la sat el făcea parte dintr-un ciclu de 12 zile, până pe 6 ianuarie, astfel făcându-se trecerea Anului Vechi spre Anul Nou.
Crăciunul vine cu tăierea porcului, cu tot felul de copturi, colaci, colăcei, care se dau copiilor colindători, cu turte muiate în sirop de zahăr și presărate cu nucă pisată, cu grâu fiert în miere (pelincile lui Hristos). La sat nu este obiceiul cadourilor de Crăciun, acolo există darul care se face doar dacă primești și tu unul, deci dai și primești, la rândul tău. Și nici obiceiul bradului împodobit nu exista, el fiind importat târziu, din Occident.
Ca și moșul, acum mondializat, îmbrăcat în palton roșu, cu blăniță albă, care vine în săniuța încărcată cu daruri, și trasă de reni, iepuri, cerbi. Sunt multe povești legate de Crăciun, și aproape toate îmi plac, dar zilele acestea am simțit nevoia să recitesc niște capitole din „Ghidul sărbătorilor românești”, cartea excelentei specialiste în etnografie și folclor care a fost Irina Nicolau. Pentru că țineam eu minte niște formulări, expresii interesante de acolo.
Prima ar fi „Omul pelican”, despre care se spune că ia naștere într-o lume în care viața devine tot mai artificioasă, mai exterioară, obsesia confortului fiind acaparatoare. „Pelicanul” este prezentat ca o specie de om care știe dinainte totul, și nu are nevoie de cărți, de studiu, pentru că îi este de ajuns ceea ce aude pe la radio și, mai ales, la televizor. Și atunci, de ce să mai facă el efortul de a gândi pe cont propriu?
Din moment ce alții gândesc pentru el, prelucrează informații, lui nu-i rămâne de făcut decât să deschidă ciocul și să primească totul gata mestecat. Simplu de tot. Își umple astfel gușa cu un fel de „borhot spiritual”. Pelicanii sunt de mai multe categorii, sunt unii veniți de la sat, care mai păstrează resturi din cultura tradițională, alții proveniți din mahalale, care și ei mai conservă câte ceva din obiceiurile și tradițiile străvechi (niscaiva frânturi, ceva petece), dar senzația dominantă este cea de viețuire într-un spațiu al surogatelor culturale. Iar încununarea speciei o reprezintă Pelicanul perfect, „căruia poți să-i introduci în gușă orice”.
Ăsta adoptă totul rapid, pe negândite, „absoarbe ca buretele reclamele”, încearcă imediat orice apare nou, consumă, bulimic, melodrame și seriale de la televizor, este, cu orice preț, mereu „în trenduri”. Iar ceea ce-l definește, notează Irina Nicolau, este „respectul exagerat pentru loisir, gadget și festivitate”.
Categoric, ăștia sunt niște ”Pelicani” peste care nu aș vrea să dau. Mie îmi plac doar cei adevărați, și, din literatură, pelicanul din poemul lui Alfred de Musset, alegoria, tema sacrificiului de acolo. Dar în viața de zi cu zi, mă bucur enorm când întâlnesc oameni care știu să respecte „miezul de sfințenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul, lucrul potrivit”, adică tot ce definește cu adevărat o sărbătoare. Dincolo de nimicuri, de ispitele de suprafață.
