Într-o lume aflată în permanentă mișcare, a rămâne statornic e un risc pe care puțini și-l asumă, iar dintre cei care o fac, prea puțini supraviețuiesc. Cuvântul cheie este „adaptarea”, lucru care presupune evoluție. Vremurile vin și trec, timpurile se schimbă, iar Gutenberg dacă ar fi curios să vadă ce a ajuns invenția sa, nu ar mai recunoaște nimic. Și, totuși, esența a rămas aceeași. Nimic nu se pierde, totul se transformă! Transformarea înseamnă nu doar schimbarea modului de tipărire a unui ziar, ci adaptarea permanentă a disponibilității și a reacției la așteptările cititorilor, la obiceiurile lor, la dinamica și rigorile de orice ordin ar fi ele – sociale, materiale, financiare – ale fiecărei perioade.
Informația este putere iar puterea milioanelor de ziare tipărite a făcut să pornească revoluții, a schimbat viața oamenilor de pe întreg Pământul.
„Deșteptarea”, o idee pornită din revoluția unor vremuri noi, a evoluat zi de zi printre realitățile unei lumi mult prea grăbite în care totul se schimbă, în care nu mai există constante. Cu un suflu viu, dinamic și trepidant, ne-am străduit cu tenacitate, cu stăruință, cu intransigență să ne adaptăm oamenilor, timpurilor, să ne îndeplinim misiunea asumată și chiar să o depășim. Arhivele, bibliotecile și memoria colectivă sunt Martori incontestabili ai existenței noastre neîntrerupte de aproape trei decenii, a devenirii singurului ziar care a rezistat testului timpului, singurului ziar care a supraviețuit unor crize economice și politice în vreme ce alte publicații au clacat și astfel „Deșteptarea” a fost, este și va fi ziarul Bacăului.
Din mulțimea nenumăratelor cronici care au oglindit fidel realitatea și au informat corect cititorii se remarcă incontestabil munca unor oameni ale căror fapte ne completează și ne privesc. De 21 de ani, cotidianul „Deșteptarea” îi recunoaște an de an, în mod public, cu mândria de a fi cel care relatează implicarea acestor băcăuani în viaţa comunităţii. Acum este momentul să fie premiaţi. La ceasul sărbătorii noastre, „Deşteptarea” împărtășește bucuria aniversării și îi premiază pe campionii comunităţii locale și în anul 2016.
Primii copii nevăzători integrați în sistemul public de învățământ de masă, reper pentru normalitate în comunitatea băcăuană
pentru promovarea drepturilor persoanelor cu deficiențe senzoriale de văz și auz, precum și implementarea, în premieră, a proiectului prin care trei copii nevăzători au fost integrați în învățământul de masă.
Ani de zbucium, lupte cu mentalități, sisteme și birocrație. Ani, în același timp, de devotament, pasiune și credința că bătaia unei aripi de fluture poate face un ocean să vibreze. Așa s-ar putea scrie, în câteva cuvinte, o poveste adevărată trăită în comunitatea băcăuană, în premieră, (abia) anul acesta: povestea integrării în sistemul public al învățământului de masă a trei copii nevăzători. Fernando, Ștefania și Corina sunt cei trei micuți care, din anul școlar 2016 – 2017, urmează cursurile la o școală normală. Cei trei sunt elevi eminenți în clasa a V-a, la Școala Gimnazială ”Alecu Russo” din Bacău, sunt foarte iubiți de colegi și de cadrele didactice deopotrivă, de părinții colegilor lor de asemenea, semn clar de integrare completă. Un parcurs care n-ar fi avut însă loc fără dragostea și munca unei întregi echipe de specialiști și voluntari.
Fernando, Ștefania și Corina au urmat clasele I-IV, pe hârtie, tot în sistemul de învățământ public de masă, fiind înscriși însă, la Școala Specială „Maria Montessori” din Bacău, abia odată cu clasa a V-a reușindu-se, prin transfer, integrarea lor la Școala „Alecu Russo”, lucru ce se datorează unui ambițios proiect al Asociației de Sprijin pentru Părinți din Bacău, reprezentată de Adriana Roșu, care și-a găsit în unitatea de învățământ amintită un partener de nădejde. Iar din unitatea de învățământ, un rol foarte bine conturat este cel al consilierului școlar, Ramona Cioarec.
Pentru ca cei trei copii nevăzători să poată urma cursurile la „Alecu Russo” a fost nevoie, desigur, și de adaptarea spațiului de clasă. O clasă la parter, cu acces la ieșire, către bibliotecă și grupul sanitar. Copiii stau în primele două bănci, lângă ieșirea din clasă și sunt în permanență însoțiți de un instructor specializat – profesor educator, salariat al Asociației Betania din Bacău. Elevii au tot instrumentul didactic necesar potrivit nevoilor lor, iar clasa a fost dotată integral cu pupitre și scaune, logistica și materialele necesare imprimării temelor și a lucrărilor de control.
Cu implicarea, de ani, în mod constant, a echipei de la Asociația Sprijin pentru Părinți – Centrul Norocel în atragerea, pe lângă autoritățile publice locale, de parteneri credibili și deschiși din comunitate – în cazul de față Școala „Alecu Russo” și Școala Gimnazială „Maria Montessori” -în Bacău se întrevede, în sfârșit, pavarea unui drum al normalității.
Plini de lumină, conștiincioși, ambițioși, foarte optimiști, Fernando, Corina și Ștefania sunt încântați de tot ce li se întâmplă. Ei sunt fericiți, colegii lor sunt fericiți, cadrele didactice sunt fericite, dar dintre toți, părinții „noroceilor” alături de echipa Asociației Sprijin pentru Părinți sunt, poate, cei mai fericiți. Împreună au reușit, suflând pentru o bătaie de aripă de fluture, să facă să vibreze un ocean. (Mădălina Rotaru)
”În spatele acestei reușite sunt o mulțime de oameni. Asociația Betania, cadrele didactice, Daniela Burghelea (profesor de psihopedagogie specială la Școala Gimnazială ”Maria Montessori” din Bacău și, de opt ani, voluntar la Centrul de zi Norocel, n.r.), Școala ”Alecu Russo”, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Inspectoratul Școlar Județean, voluntari, persoane fizice și persoane juridice și, nu în ultimul rând, toți cei care au crezut în noi și au direcționat cei 2% pentru Asociație. Știți cum e? Ca și cum am asista la transformarea unui boboc, în floare… Și suntem fericiți!”
Adriana Roșu, președinte Asociația Sprijin pentru Părinți, Centrul de zi ”Norocel”
”E greu să-mi găsesc cuvintele. Nu muncesc pentru laudă, muncesc pentru că iubesc ceea ce fac. Consider că obiectul nostru, al consilierilor școlari, este orice copil, cu sau fără dizabilitate, care are nevoie de noi. Respectul și prețuirea pe care o primim de la acești copii mă încarcă și mă fac să-mi iubesc și mai mult munca și să merg mai departe. M-aș bucura să știu că, prin ceea ce facem, comunitatea se va deschide”.
Ramona Cioarec, consilier școlar
Omul căruia profesia i se potrivește ca o mănușă
Am cunoscut puțini oameni pentru care profesia și mai ales funcția deținută să se potrivească, așa cum se spune, „ca o mănușă”. Directorul Oficiului Registrului Comerțului (ORC) de pe lângă Tribunalul Bacău, Gheorghiță Patrichi, este unul dintre ei. Corect în relațiile cu cei care se adresează Oficiului, cu salariații, cu partenerii instituției, riguros în tot ce face, sincer, dar discret, așa cum îi impune specificul meseriei, Gheorghiță Patrichi se detașează ca unul dintre profesioniștii domeniului său de activitate.
Inginer de profesie, cu zece ani de activitate în Buzău, dar și la Aerostar Bacău, Gheorghiță Patrichi a făcut primii pași în relativ noul domeniu al Registrului Comerțului, aflat atunci sub tutela Camerei de Comerț și Industrie, în 1996. „Am parcurs – spune actualul director al ORC – toate treptele ierarhice în acest sistem. În fapt, știam să fac tot ce se cerea la fiecare ghișeu al Oficiului. Iar în final am fost și directorul acestuia”. În anul 2002, însă, prin ordonanță de urgență guvernamentală, Registrul Comerțului a trecut la Ministerul Justiției. Aceeași Mărie – cum se spune -, dar cu altă pălărie! Prin urmare, altă organizare, oarecum alte cerințe, iar sarcina reorganizării Oficiului a revenit, evident, directorului noii instituții, Gheorghiță Patrichi. „Din acea perioadă – spune – am simțit că nu sunt suficiente studiile de inginerie, așa că m-am înscris la Facultatea de Drept. În 2007 aveam și această calificare”.
Registrul Comerțului este, prin excelență, un seismograf sensibil al mediului economic din România și din fiecare județ. Directorul instituției, de oriunde ar fi, este astfel mereu pe fază la mersul sinusoidal al economiei. „În județul Bacău – a opinat Gheorghiță Patrichi – au fost, ca peste tot, și suișuri, și coborâșuri. O perioadă interesantă a fost la începutul noii economii capitaliste de la noi, dar o alta și în 1998, când s-a ordonat firmelor majorarea de capital social. Astfel, dacă perioada 1992 – 1994 a fost una cu foarte multe înmatriculări de firme, la fel s-a întâmplat și în 1998. A urmat perioada schimbării certificatelor de înregistrare, conform codificărilor din Codul CAEN și ne-am aliniat la cerințele europene. A mai urmat o altă codificare și tot așa, deci nu am stat degeaba”.
Iar o privire de ansamblu asupra mișcărilor din mediul economic băcăuan în ultimii 20 – 25 de ani este apreciată de directorul ORC Bacău ca o așezare normală a firmelor pe temelii economice mai solide. „Agenții economici simt pulsul din piață și se așează conform acestuia. Un exemplu bun este măsura care acordă facilități studenților întreprinzători, or ei au venit cu obiecte de activitate adaptate pieței actuale. Economia băcăuană este acum în plin reviriment. Eu i-aș recomanda cu drag și fiicei mele, care acum lucrează în străinătate la o mare corporație, să vină acasă, să întreprindă ceva aici” – a mai opinat directorul ORC. Mai mult, se constată că mulți agenți economici vin dinspre județele limitrofe în Bacău, fie și numai înființând puncte de lucru.
Și instituția Registrului Comețului s-a transformat, după vremi și după vremuri, în trendul modernizării generale a societății. Informatizarea, aplicarea de programe rapide pentru înregistrarea de firme în numai trei zile (față de peste 20 înainte) și modul de lucru cu agenții economici sunt o parte dintre atributele ei de acum. (Petru Done)
Instituție prestigioasă a culturii naționale
Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău, una dintre cele mai prestigioase instituții muzicale din România, cu rezultate remarcabile și pe scenele internaționale, a luat ființă acum șase decenii, mai precis pe 16 octombrie 1956, dată de la care desfășoară o intensă activitate concertistică, la sediul din Bacău, în țară și pe marile scene ale lumii, fiind laureată a mai multor concursuri naționale și internaționale.
Sub bagheta unor prestigioși dirijori, Eugen Pricope, Igor Ciornei, Ovidiu Bălan, mulți ani director al Filarmonicii, în prezent director onorific, personalitate remarcantă a artei dirijorale, elev al maestrului Iosif Conta, dar și a calității profesionale a membrilor orchestrei, Filarmonica băcăuană a fost prezentă permanent în viața culturală a orașului, în inimile publicului de pretutindeni. Din anul 1991, din inițiativa unui grup de muzicieni entuziaști și inspirați Filarmonica poartă numele compozitorului, pedagogului și dirijorului Mihail Jora, iar numele său, efigie a Filarmonicii, dar și a orașului, a ajuns, cu îndreptățire, pe afișul de concert al instituțiilor de profil din numeroase centre culturale ale Europei, Americii, Chinei, Coreei, acolo unde, muzicienii noștri au dus, pe lângă talentul lor și numele orașului Bacau.
În ani, orchestra a crescut, s-a maturizat artistic, standardele de exigență și elecție au crescut ca urmare a colaborării cu invitați de înaltă clasă profesională. Anii care au trecut au fost marcați de continuarea unor proiecte anterioare, devenite parte a profilului specific și particular al Filarmonicii bacăuane, în peisajul național al instituțiilor de spectacole. Amintim aici Festivalul Internațional „Enescu – Orfeul moldav”, aflat la cea de a XXXVII-a ediție, „Zilele muzicii contemporane”, prima manifestare de acest fel din România, ajunsă și ea la cea de a XXX-a ediție. O altă inițiativă demnă de consemnat este desfășurarea, în Bacău, a unor cursuri pentru tinerii dirijori cu largă participare internațională, printre profesori numărându-se și maestrul Ovidiu Bălan.
O consecință firească a creșterii calității actului artistic a fost constituirea de formații muzicale restrânse compuse din membri ai ansamblului orchestral, formații de sine stătătoare cu repertorii variate și pretențioase, iar prezența acestora a convins, întrunind sufragiile publicului și criticii de specialitate. Ne referim la Duo „Capriccio”, Trio „Syrinx”, Trio „Ateneu”, Cvartetul „Fagotissimo” și Cvartetul „Consonanțe”. Nu aș încheia fără să amintesc colaborările cu două formații corale: Corala „Ateneu” și Corul „Armonia” al Colegiului Național de Artă „George Apostu” și fără a rememora concertele ținute la Catedrala Catolică „Sf. Petru și Paul”, unde, cel mai recent a fost interpretat „Requiem”-ul de A. Dvorak.
In cei 60 de ani de activitate, Filarmonica băcăuană a susținut peste 1000 de concerte în Italia, Franța, Germania, Spania, Gibraltar, SUA, Grecia, Malta, Olanda, Austria, Elveția, Ucraina, Moldova, Coreea etc. De asemenea, artiști, dirijori și instrumentiști de valoare, recunoscuți internațional sunt invitați să evolueze în stagiunea băcăuană, alături de dirijorii permanenți, Ovidiu Bălan și Valentin Doni, colaborări apreciate de publicul meloman băcăuan, iar afișele și programele de sală din colecția Filarmonicii „Mihai Jora” stau mărturie peste timp. Aceste succinte enumerări și notații nu au un caracter festiv, ci reflectă viața, activitatea, talentul, munca și dăruirea unor oameni extraordinari, dedicați profesiei lor, ele reflectă, mai curând, o sui-generis „Stare a națiunii”, fiind, totodată, oglinda manageriatului Filarmonicii, de aceea, acum, la împlinirea a 60 de ani de existență, să-i urăm sărbătoritei noastre „La mulți ani!” (Ozana Kalmuski Zarea)
Copilul fenomen de la Colegiul Naţional „Gheorghe Vrănceanu”
Miruna Ioana Belciu. Tocmai s-a întors recent de la Bali – Indonezia, unde a avut loc Olimpiada Internaţională de Ştiinţe pentru Juniori. A reprezentat acolo Bacăul şi România, alături de încă cinci elevi (doi din Bucureşti, din Iaşi şi unul din Bistriţa Năsăud), şi s-a întors cu o binemeritată medalie de argint. Un concurs la care au participat aproape 300 de elevi din 48 de ţări din întreaga lume, de pe toate continentele. O competiţie care acoperă trei discipline: Chimie, Fizică şi Biologie, dar foarte grea, după cum recunoaşte chiar ea.
Elevă a Colegiului Naţional „Gh. Vrănceanu”, clasa a X-a B, profil matematică – informatică, este copilul fenomen, cum îi spun profesorii, cum îi spunem şi noi. Miruna Ioana Belciu. Olimpica naţională anul acesta la Chimie – locul I, Matematică – medalie de bronz şi Ştiinţele Pământului – menţiune, acum şi olimpică internaţională într-un concurs la care a mai participat şi anul trecut, în Coreea, unde a obţinut tot argintul.
„Este un concurs pentru elevii care nu au împlinit 16 ani, dar materia de studiu e foarte variată”, ne-a explicat, în timp ce priveam împreună pozele pe care le-a făcut în Indonezia.
Perseverentă, ambiţioasă, serioasă, foarte muncitoare, cu mult bun simţ, Miruna Ioana s-a format în Şcoala Gimnazială „Ştefan Luchian” Moineşti. Anul trecut a ales Colegiul „Vrănceanu”, unde este pregătită pentru olimpiade de profesorii Cristina Andrei (matematică), Mariana Rosenschein (chimie), Florentina Dinu (biologie) şi Cristina Apetroaei (fizică), de la Colegiul Naţional „Gh.Vrănceanu”. „Am numai cuvinte de laudă pentru ea. Este un copil cum erau odată copiii la şcoală. Un elev excepţional”, este caracterizarea făcută Mirunei de către profesorul de biologie Mihaela Mariş, cea care a avut-o ca elevă în gimnaziu. „Mereu sârguincioasă, s-a pregătit temeinic şi răbdător, dovedindu-şi creativitatea, precum un chimist în laborator. Miruna este o speranţă pentru societate, mai ales pentru că îşi doreşte să devină cercetător şi să se formeze la o universitate din Germania sau Statele Unite”, ne-a declarat şi prof. Anca Tăbăcariu, alături de
care Miruna a studiat Chimia şi Fizica, în şcoala din Moineşti. Tot în gimnaziu, Miruna a început să obţină şi primele rezultate la concursurile şi olimpiadele şcolare. A fost de ajuns un premiu. Un prim premiu, apoi restul au venit de la sine. Şi au tot venit, an de an. Le-a pierdut şirul şi, spune, nici nu o să le numere vreodată!
„Ambiţia Mirunei este un lucru care o face să fie ceea ce este. Este unul dintre elevii cu care colegiul nostru se mândreşte şi iese în evidenţă nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Este un copil care munceşte foarte mult pentru ceea ce obţine, dar cu eficienţă, iar rezultatele pe care le obţine sunt rare. Nu toată lumea poate avea asemenea rezultate. Cred că poate fi un exemplu şi pentru ceilalţi colegi. Pentru tot ce înseamnă top, pentru tot ce înseamnă vârf, Miruna este un model”, a concluzionat şi prof. Gabriel Andrei, directorul colegiului în care învaţă acum Miruna Ioana.
Ce va urma? Din nou, alte şi alte olimpiade judeţene, naţionale, dar, şi mai important, în luna februarie, barajul pentru o nouă calificare: Olimpiada Europeană de Ştiinţe, ce va avea loc în Danemarca, undeva în luna mai. Mult succes, Miruna Ioana! (Roxana Neagu)
Îndrăgostită de România și de turismul rural
Cu aproape 20 de ani în urmă o cunoșteam pe Beatrice Grigoraș în Bacău. Ne vorbea despre turismul rural, despre ceea ce avea să devină repede o subită dragoste a românilor, agroturismul. În 1994 se înființase în țara noastră Asociația Națională de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC), iar în județul Bacău se organiza o filială. Ceea ce a urmat a fost o veritabilă lecție de agroturism, pe care aveam să o învățăm cu toții mai ales din practică, vizitând pensiuni, gospodării țărănești, zone încântătoare din județ, dimpreună cu Betty Grigoraș, dar și cu reprezentanții de atunci ai autorităților implicate în dezvoltarea turismului românesc.
A fost o perioadă de timp sinuoasă, cu destule urcușuri, dar și coborâșuri, cu evenimente memorabile și cu exemple ba de urmat, ba de evitat. Beatrice Grigoraș le-a dus pe toate și este și acum președintele Filialei ANTREC din Bacău. O poți găsi în satul Hârja, din comuna Oituz, un loc de care nu se mai poate despărți, mai ales sufletește, pentru că acolo a mai întemeiat o mare familie, a nu mai puțin de 18 copii care cresc într-o asociație numită chiar așa, „Copii în sânul familiei”. Nu a uitat nici de turismul rural, nici de Festivalul Plăcintelor, o manifestare pe care a inițiat-o acum vreo 15 ani, și nu și-a pierdut încrederea în evoluția pozitivă a agroturismului, chiar dacă însăși ANTREC trece printr-o perioadă mai grea.
ANTREC există și mai face lobby
Așa ne spune Betty Grigoraș. „Dacă se organizează o acțiune, a precizat președintele ANTREC filiala Bacău, noi avem contacte, relațional, ne-am împrietenit, suntem ca într-o familie. Participăm la toate acțiunile programate. Încă mai comunicăm, dar nu mai este așa cum era. De când cu internetul, pensiunile apelează, în general, la acest mijloc de rezervări. E un lucru bun, dar este foarte important ca oamenii să fie uniți într-o asociație. Așa ai o altfel de comunicare, un alt mod de a relaționa. Sunt zeci de pensiuni cu care eu colaborez, le pot recomanda, pot apela la serviciile lor”.
Ce nu a stricat internetul, au afectat legile românești
Betty Grigoraș a fost plecată din țară o scurtă perioadă de timp, dar s-a întors. „Am avut de la început, din primii ani ’90, încredere în turismul rural – ne spune acum. Chiar mă gândeam că se pot face lucruri mari în domeniu. Atunci am abordat conducerea ANTREC și așa am început activitatea în asociația nou înființată. Apoi am devenit președintele filialei Bacău”. A fost un început fast al noului domeniu din turism, susținut de statul român, de Comunitatea Europeană, de Eurogites – Federația Europeană de Turism Rural al cărei membru era ANTREC. S-au organizat simpozioane, congrese, lumea se întâlnea, comunica. „Fiecare filială, spune Betty Grigoraș, avea pensiuni ca membri, care susțineau printr-o taxă activitatea organizației. Acum, pensiunile folosesc internetul și nu mai sunt interesate de asocierea în ANTREC, la Ghimeș-Făget, la Comănești, la Poiana Sărată. Acolo sunt oameni care chiar fac lucruri de calitate și respectând tradiția. Dar sunt și unii care au construit pensiuni, la țară, la munte, cu balustrade de inox, cu termopane, cu marmură etc. Turismul rural a fost stricat, într-o anume măsură, și de legile care s-au dat pentru securitatea alimentară, valabile, dar nu aplicabile în gospodăriile țărănești vizitate de turiști. Pe masa unei pensiuni din agroturism, de exemplu, nu poți pune vase de inox, pentru că distrugi tocmai tradiția. În țările occidentale unde se face agroturism nu vezi așa ceva. Sau, cum să ai în gospodărie ouă ștampilate de la propriile găini?”
Agroturismul trăiește
În ultima vreme lucrurile au mai revenit, însă, în matca lor. Dar au fost destui care au vrut să părăsească domeniul, pentru a nu falimenta. Și, în plus, se practică încă mult și turismul la negru. Mai este atractiv agroturismul băcăuan? „Eu, spune Betty Grigoraș, am încercat foarte mult să aduc județul Bacău în circuitele naționale și internaționale. Dar, acest județ este folosit în general ca zonă de tranzit. Din toate direcțiile spre toate direcțiile. Aceasta și pentru că nu a fost suficient promovat de Ministerul Turismului, de autorități etc. Acum au început să se facă restaurări de monumente, de conace, de diferite obiective turistice. Nici românii nu mai caută acum vacanțe la pensiuni unde numai să mănânce și să bea. Caută și trasee pentru plimbări în natură, să se apropie mai mult de mediul înconjurător. Eu cred că acum s-au schimbat lucrurile mai mult în bine decât erau acum 10 – 15 ani. Iar pensiunile se pliază, cu serviciile după cererile oamenilor.”
Am întrebat-o pe Betty Grigoraș ce zone turistice le putem recomanda turiștilor în județul Bacău? „Valea Oituzului – a fost, evident, primul răspuns. O zonă care nu a fost promovată și nu am găsit până acum susținerea Primăriei Oituz, dar acum, cu noul primar, sperăm să se schimbe optica. Nici acum nu e amenajat și modernizat drumul de 7 km care vine direct din Slănic Moldova la Poiana Sărată, peste munte. Ar face o bună legătură cu Transilvania. Acum e impracticabil. Și ce peisaje sunt acolo! Apoi este Valea Trotușului, cu Dărmăneștiul, Dofteana și Valea Uzului. Dar și acolo sunt drumuri aproape impracticabile”.
Iar vestea bună pe care am aflat-o cu acest prilej a fost că și Festivalul Plăcintelor va fi reluat, în acest an, pe la sfârșitul lunii august. Desigur, dacă vor intra în horă și Primăria Oituz și Consiliul Județean Bacău, de unde sunt ceva promisiuni, și, evident, Biserica din Hârja. (Petru Done)
„Sunt un om îndrăgostit de România, pe care încerc să o fac cunoscută în lume prin orice modalitate, să-i conving pe toți că avem ce să le oferim la noi. Încerc să conving lumea să nu mai plece în străinătate, să stea să facă aici ceva. Cred în continuare în aceasta, deși îmi pierdusem la un moment dat încrederea.”
Beatrice Grigoraș, președinta Filialei ANTREC Bacău
Gheorghe Iorga, mereu la umbra cărţilor în floare
Întâmplarea, una frumoasă şi plină de sens, a făcut să ne întâlnim în paginile unei reviste şcolare, „Floare albastră”, pe când eram liceeni. Apoi, fiindcă se pare că nimic nu e chiar în voia hazardului pur, ne-am reîntâlnit pe holurile Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti. Acolo unde ne-a purtat pasiunea pentru literatură şi unde am avut profesori de excepţie, toată floarea cea vestită a istoriei şi criticii literare, a lingvisticii etc., din acea vreme. La un moment dat, nu ne-am mai văzut, pentru că studentul eminent care era Gheorghe Iorga câştigase, prin concurs, o bursă de studii la Universitatea din Teheran (Iran).
A învăţat, aşadar, persana (o limbă despre care el spune că i-ar fi plăcut şi lui Dumnezeu) la ea acasă, şi tot acolo şi-a adâncit şi rafinat cunoaşterea culturii orientale, care exercita asupra lui o magnetică atracţie. Anii au trecut, şi băiatul subţiratic, nu expansiv, ci uşor rezervat, dar teribil de simpatic, cu timbru cald al vocii şi o haioasă claie de păr creţ, care a debutat ca poet, a devenit o personalitate de format mare, de ţinută academică. Cu firea lui echilibrată, a îmbinat armonios vocaţia autentică de profesor de limba şi literatura română cu o laborioasă activitate de inspector şcolar, cu rezultate de excepţie. Iar dragostea lui pentru limba şi cultura persană şi-a găsit încununarea în obţinerea titlului de doctor în filologie al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, magna cum laudae, cu teza Omar Khayyam şi „complexele” mitului european.
Sedus de mitul constructorului de edificii spirituale
În timp, opera sa a crescut, s-a îmbogăţit cu multe lucrări noi, pentru că Gheorghe Iorga este sedus de mitul constructorului de edificii spirituale. A tradus din română în persană elegiile lui Nichita Stănescu şi o antologie de basme, iar direct din persană, poezie, romane, proză scurtă. I-a făcut cunoscuţi cititorilor din România pe originalul scriitor Sadegh Hedayat (autor al excepţionalului roman Bufniţa oarbă), pe poeta Forugh Farrokhzad şi pe mulţi autori de proză scurtă, cuprinşi în antologia Teama. În 2004 îi apare la Editura Universitas XXl Un arian în umbra moscheii. Omar Khayyam.
„Rubaiate” (prima traducere românească din limba persană, ediţie, prefaţă, note, anexe şi referinţe bibliografice), iar în 2015, la Editura Paralela 45 – Omar Khayyam. Rubaiate (traducere, ediţie completă, studiu introductiv, note şi comentarii), nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România. Introducându-l pe cititor în cultura persană, şi pentru bună înţelegere a acesteia, traducătorul notează: „În Iran, poezia e expresia lingvistică majoră a sufletului. Când enunţă esenţialul, e un joc al cuvântului. Nu e un simplu fapt de cultură. Emană o mare forţă filozofică, iar, uneori, în momente cruciale, poate deveni chiar o practică a filozofiei, desăvârşind o metafizică”.
Vocaţie de hermeneut
Pe lângă traducerile amintite, Gheorghe Iorga are o însemnată operă de eseist, de autor de aprofundate studii de literatură comparată, de publicist. Nu este de ignorat, de asemenea, activitatea sa de autor şi coautor de lucrări didactice. Studiile comparatiste din cuprinsul volumelor Rândunica din nasul lui Buddha şi Ispitele textului şi demonii intrepretării sunt dense şi subtile, atingând, nu arareori, virtuozităţi interpretative ce dezvăluie o certă vocaţie de hermeneut cu vast orizont intelectual. Cărţile lui Gheorghe Iorga sunt rod al sensibilităţii sale, al iubirii pentru marile mituri ale omenirii civilizate, pentru literatură. Şi din toate transpare mare pasiune cognitivă a autorului, rigoarea analitică, erudiţia lui. Profesor, scriitor de mare talent, membru al Uniunii Scriitorilor din România, publicist de mare forţă, cu semnături în publicaţii de prestigiu, Ateneu, Vitraliu, Cartea, Meridian 27, Luceafărul, Tribuna Învăţământului, Gheorghe Iorga este, în acelaşi timp, un animator cultural de excepţie, conferinţele sale pe teme de mare actualitate, adevărate bijuterii intelectuale, fiind apreciate de un public divers, cucerit de profunzimea şi frumuseţea discursului.
Fericit ca Ulysse
Îl văd rar, în vremea din urmă (deşi se simte bine în primitorul orizont al prieteniei şi al dialogului), pentru că iese greu din captivitatea solitară a bibliotecii, dar mi-l imaginez fericit ca Ulysse, călătorind în fascinantul univers al cărţilor, al poveştilor exemplare. Şi ştiu că pentru el, cele mai importante sunt puterile spiritului, iar lectura şi scrisul sunt acte vitale, adevărata bucurie existenţială. (Carmen Mihalache)
La sfârşitul ceremoniei de acordare a Premiului Deşteptarea, profesorul Gheorghe Iorga ne-a adresat, în limba persană, o urare, dublată de profunzimea unui vers din creaţia celui mai mare poet persan, atât în original (foto), cât şi în traducere:
La mulţi ani, DEŞTEPTAREA!
„Ei spirite al meu, de ce pe mine/
Din fundul mării mă priveşti?”
Adamas urcă mereu în pași de dans
La început a fost Dance Energy Bacău. Doi antrenori și doar 30 de copii. Cu toții, purtați, însă, de un imens val de pasiune. Astfel, în mai puțin de zece ani, Dance Energy, transformată ulterior în Clubul de Dans Sportiv Adamas, a crescut precum voinicul din poveste. În cazul de față, o poveste de mare succes.
Astăzi, Adamas numără peste 400 de sportivi, care socializează și performează în pas de dans sub îndrumarea a zece antrenori și instructori sportivi. „Nici noi nu ne-am așteptat ca Adamas să devină într-o perioadă relativ scurtă un nume într-atât de important în comunitatea băcăuană și cu ecouri puternice în dansul sportiv din România”, mărturisește Romeo Tanasă, antrenorul și, totodată, președintele Clubului de Dans Sportiv Adamas. Succesul grupării băcăuane a căpătat o nouă turnură din septembrie 2014.
Atunci, Adamas a deschis cele mai mari săli de dans din oraș și s-a transformat în Academie, pe lângă secțiunea de dans sportiv, făcându-și loc dansul modern, dansul popular, baletul, hip-hop-ul, zumba, urbanize-ul și street-dance-ul. O paletă nu doar foarte largă, ci și extrem de atractivă pentru băcăuanii de toate vârstele care descopereau sau chiar redescopereau plăcerea mișcării prin dans. De altfel, Academia Adamas a devenit foarte cunoscută și pentru spectacolele de înaltă ținută organizate în diferite circumstanțe.
Ultimul exemplu, „Jack fură Crăciunul”, pus în scenă duminica trecută la Teatrul de Vară „Radu Beligan”, a constituit un super-succes, culegând aprecieri inclusiv din partea unor regizori de teatru. Obișnuită să urce mereu în paşi de dans, Adamas a format sportivi de mare valoare, dar și caractere puternice. „Pentru mine, dansul sportiv reprezintă un mod de viață, care m-a format ca om. Practic acest sport de la vârsta de șase ani și am satisfacția de a reprezenta prima generație de sportivi formați de Adamas”, declară Bianca Arseni, elevă de clasa a X-a, care, pe întreg parcursul cursurilor primare și gimnaziale, a cunoscut o singură notă: zece.
De zece este și parcursul celor de la Adamas în circuitul competițional. Numai în acest an, sportivii clubului prezidat de Romeo Tanasă au cucerit peste 300 de medalii, dintre care 50 de aur la concursurile organizate de Federația Română de Dans Sportiv. „Suntem mândri de rezultatele sportivilor noștri, care au pus în practică tot ce au învățat pe parcursul antrenamentelor. Vrem să le mulțumim în mod special părinților pentru încrederea pe care o au în noi”, punctează antrenoarea Camelia Tanasă. „Dansul sportiv mi-a adus cele mai mari satisfacții. Participând la competiții de top, am avut posibilitatea de a concura în compania celor mai buni dansatori din România și chiar din Europa, în fața cărora am reușit să mă și impun”, declară vice-campionul național de clase, Mateo Ipate.
În 2017, Clubul de Dans Sportiv Adamas va ridica ștacheta competițională, organizând cel mai important concurs de dans sportiv găzduit vreodată în zona Moldovei: „WDSF Bacău Open Adamas Cup”. Acest eveniment va fi onorat cu prezența de sportivi aflați în Top 20 Mondial. „În acest mod, Adamas va reuși să așeze Bacăul pe harta dansului sportiv european”, concluzionează Romeo Tanasă. (Florin Ștefănescu)
Pragmatism antreprenorial novator, eficient și etic
INTERTRANSCOM IMPEX SRL Buhuși. O firmă care a crescut ca voinicul din poveste. În 1994, la înființare, era o promisiune. Astăzi nu este doar cea mai puternică / sănătoasă firmă a orașului, ci și una care primește aplauzele evaluatorilor naționali și internaționali. Recent, Camera de Comerț și Industrie Bacău, i-a conferit un premiu ce sintetizează minunat brandul firmei: locul I în topul afacerilor, ,,pentru management performant, contribuția adusă la dezvoltarea durabilă a economiei și îmbunătățirea calității vieții cetățenilor”.
Producția de plase de sârmă sudate, de plasă de sârmă zincată în rulou, de panouri de garduri bordurate și sârmă moale neagră este de cel puțin 4.000 de tone/lunar, firma fiind cel mai mare producător de acest gen din țară. Statutul de importator / distribuitor de oțel beton laminat la cald (colaci și bare pentru armarea betonului) și de materiale de construcție performante reprezintă un alt reper major al activității. Calitatea producției / distribuției este aplaudată nu doar în țară, ci și în străinătate. Printre partenerii cuceriți, unii sunt și din Elveția, Republica Moldova, Ucraina, Bosnia-Herțegovina etc. Utilajele de producție sunt elvețiene, procesul tehnologic este ultramodern. Cele 25 de camioane ale portofoliului de afaceri asigură deservirea clienților cu o celeritate de invidiat. Investițiile proiectate realist pe termen scurt și mediu anunță o evoluție și mai spectaculoasă din perspectiva dezvoltării durabile.
Discret și eficient, administratorul Ioan Teslaru, cu un demers managerial care știe că afacerile cu statul nu sunt sănătoase, a așezat accente pe calitate, noutate, producție și respectul față de client. Plata taxelor și impozitelor face parte din cultura firmei, ca și etica gesturilor de sponsor atent, mai ales, la nevoile copiilor, sportului, sănătății și culturii. Nu s-a aruncat în vâltorile pasiunilor politice. A preferat discursul pragmatic al profesionalismului. Cu o echipă managerială atașată brandului firmei și valorilor autentice ale economiei de piață, dar și cu salariați motivați și din ce în ce mai mulți, scrutează cu optimism viitorul. (Ion Fercu)
O viață închinată sănătății și frumuseții
pentru curajul de a înființa în Bacău una dintre primele clinici medicale private și de a aborda cele mai moderne metode din dermatologie și medicină estetică.
Înființată de către dr.Cristina Stănescu, în 1992, când medicina privată abia se înfiripa iar în Bacău doar un alt medic a mai avut curajul să se desprindă de rețeaua sanitară de stat ca să facă performanță în profesie pe cont propriu, Clinica DERMACENTER a devenit o emblemă, un centru de referință în domeniul dermatologiei și medicinei estetice (specialitate vastă și complexă). Sub bagheta magică a dr.Cristina Stănescu, medic primar dermato-venerolog, unitatea medicală a crescut spectaculos. A pornit la drum cu consultații medicale de specialitate, având la dispoziție doar un electrocauter pentru terapie dermatologică, și a ajuns să concureze cu centrele medicale cele mai moderne din domeniu, oferind servicii de specialitate cu un înalt standard profesional și reușind să se alinieze tendințelor europene de profil. Are dotarea necesară pentru diagnosticarea cu certitudine a bolilor de piele și ale mucoaselor și, dacă este necesar, folosește dermatoscopia sau biopsia cutanată. Este primul cabinet care a utilizat în Bacău dermatoscopia simplă și este unica unitate medicală privată de profil din județ și din zona Moldovei care practică dermatoscopia digitală (Moll Max), cea mai modernă metodă de diagnosticare și monitorizare a evoluției alunițelor, care permite prevenirea și descoperirea precoce a cancerului de piele. La DERMACENTER personalul medico-sanitar, condus de dr.Cristina Stănescu, dedicat meseriei și de un profesionalism incontestabil, este preocupat de tot ceea ce înseamnă sănătatea pielii. Tratamentele dermatologice efectuate aici acoperă o mare parte din patologia pielii. Este vorba despre radio-chirurgia dermatologică, pe care personalul medico-sanitar o practică de mulți ani, cu rezultate remarcabile, despre soft laser, o metodă de tratament pentru multe afecțiuni cutanate, respectiv herpes, herpes-zoster, acnee, cicatrici, ulcere de gambă etc. O atenție deosebită se acordă și patologiei unghiilor, respectiv onicomicozei, ce poate fi tratată prin laser-terapie, evitându-se astfel tratamentul medicamentos, care, de multe ori, are efecte secundare și chiar contraindicații. Ca metodă terapeutică utilizează și crioterapia, procedură care constă în înghețarea leziunii cutanate pentru vindecarea acesteia, ușor aplicabilă la copii.
Tot la această clinică se fac și proceduri de estetică medicală, în strânsă legătură cu patologia cutanată și dorința de corecție a pacienților. Aceste tratamente estetice sunt monitorizate medical și personalizate. Tratamentul medical al acneii, afecțiune prezentă mai ales la adolescenți, este combinat și cu terapii estetice. În terapia acneii, clinica utilizează tratamentul hydrafacial, peeling-ul chimic și soft-laserul. Procedura cu laser este utilizată cu succes în acest centru medical și pentru tratarea leziunilor vasculare cutanate, precum cuperoza, vasele sparte sau dilatate de la nivelul feței, dar și venectaziile, acele vase rupte de la picioare. Vergeturile și celulita sunt alte afecțiuni care beneficiază la DERMACENTER de terapii combinate: injectări, laser-terapie, radiofrecvență. Au intrat, de asemenea, în practica acestui centru medical terapiile anti-aging cum sunt injecțiile de corectare a ridurilor, laserul fracționat, radiofrecvența tripolară, oxigenul hiperbar și hydrafacialul. Pentru cei care sunt deranjați de transpirația abundentă este practicat tratamentul injectabil iar petele pigmentate de la nivelul feței, de asemenea, sunt tratate eficient.
„Preocuparea noastră permanentă sunt calitatea serviciilor și investițiile în aparatura modernă de profil pentru satisfacerea cerințelor pacienților noștri.”
Pe lângă activitatea pur medicală, personalul centrului este implicat și în educația populației, pentru sănătatea pielii și prevenirea cancerului. A participat întotdeauna la campaniile gratuite organizate de către Societatea Română de Dermatologie sau de firme de profil, care au avut ca scop promovarea metodelor de depistare precoce a cancerului de piele, și de conștientizare a riscurilor expunerii necontrolate la soare. Drept urmare a acestei implicări în educația sanitară a populației, numărul pacienților care se prezintă la acest centru pentru consultații preventive este în creștere. Aici vin pacienți, chiar familii întregi, și din Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, din toată Moldova, ceea ce dovedește că renumele lui a depășit de multă vreme granițele județului. Pentru toți pacienții, centrul a pus la punct un sistem de vouchere prin care ei sau cei dragi lor pot beneficia de anumite proceduri, sub formă de cadouri. Așadar, toate aceste performanțe justifică pe deplin premiul acordat. (Elena Țintaru)
Cezar Ivanof: “Și copiii bolnavi pot fi făcuți fericiți”
Cezar Ivanof Președinte Club Sportiv Ecvestru “Decebal”, pentru susținerea constantă a cauzelor prin care viața oamenilor este semnificativ îmbunătățită și pentru contribuția importantă în tratarea copiilor cu ajutorul terapiei prin cai.[/caption]
Acolo, sus, în șaua calului pe care îi urcă instructorii Clubului Sportiv Ecvestru Decebal, copiii cu boli incurabile se simt mai puternici, mai fericiți, mai liberi. Am aflat asta de la proprietarul centrului, Cezar Ivanof, care face parte din bordul Asociației “Lumina”.
“Eu am înființat Clubul Sportiv Ecvestru pentru că mi-am luat doi cai pe care îi țineam la Piatra Neamț. De învățat să călăresc am învățat în Argentina. Când aveam caii la baza hipică din Piatra Neamț, am constatat că petrec mai mult timp pe drum decât cu caii. Soluția era să fac un centru în Bacău. Ceea ce a pornit ca un proiect personal s-a transformat într-un club mare. M-am gândit că poate mi se vor alătura și alții, că poate facem și niște servicii pentru copii… Venind din SUA, eu știam ce se poate face pentru copii. Ei tratează 40 la sută din cazurile de autism cu ajutorul cailor și prin terapii combinate. Folosesc calul pentru că are suprafață de expunere mult mai mare față de o pisică sau un câine, are răbdare mai multă și are niște energii pe care alte animale nu le au”, îmi explică Cezar Ivanof.
Singurii din țară care fac hipoterapie gratuit
Din păcate, în România nu avem o școală de hipoterapie. “Noi lucrăm empiric, sincer, fără a garanta niște rezultate. Nu avem terapeuți, avem instructori de echitație”, mărturisește Cezar. În Italia și Austria există școli speciale pentru terapia cu animale, iar serviciile medicale sunt decontate de Casa de Asigurări deoarece sunt foarte scumpe. “Noi le facem sub forma unor servicii sociale. De altfel, în România nici nu există termenul de hipoterapie. Mai sunt niște oameni extraordinari în Timișoara care fac așa ceva. Fundația MOL, în urmă cu un an, m-a chemat la Satu Mare, într-o conferință la care erau și invitați din Austria și Italia. Atunci am aflat ce se face acolo și nu se face la noi. Mi-au spus că suntem singurii din țară care facem terapie sub formă socială și ducem caii la copiii cu boli incurabile de la Luncani, nu vin copiii aici. Acești copii nu pot fi vindecați, dar pot fi făcuți fericiți, cât mai au de trăit”, afirmă Cezar Ivanof, apoi ne povestește cum decurge o ședință de hipoterapie: “Copiii stau în cerc, pe iarbă sau în scaunul cu rotile, iar calul, care e liber, e hrănit de fiecare cu o bucățică de măr, o bucățică de morcov. După 30 de minute, fiecare copil este urcat în șa și este plimbat până se plictisește. La final, iar așezăm copiii în cerc, apoi ne chinuim să luăm calul, care nu mai vrea să plece!”
“Nu trebuie să ne lăudăm”
De ce, oare, acești copii, care au speranță de viață redusă, sunt extraordinar de fericiți când călăresc? “Pentru că toată viața au stat în scaunul cu rotile și s-au uitat de jos în sus, din scaun, la noi. E prima oară când se uită la noi de sus, de la 2,5 m, și orizontul lor se mărește de câteva zeci de ori.” Nu doar copiii ocrotiți la “Lumina”, ci și cei din comunitate, dacă sunt bolnavi, fac hipoterapie gratuit la Clubul Ecvestru Decebal. Cezar Ivanof săvârșește și alte acțiuni caritabile, dar nu vrea să vorbească despre acestea: “Nu trebuie să ne lăudăm. Nu de asta facem astfel de servicii, nu de asta susținem proiectele sociale, ca să ne lăudăm.” De altfel, insistă el, fără cei doi instructori de echitație, Cezar Pintilie și Ovidiu Imbrea, nu ar fi reușit în acest demers. “Cea mai mare noutate va fi deschiderea Centrului de Îngrijiri Paliative pentru copiii cu boli terminale, care va avea și un manej, afirmă Cezar Ivanof. Este primul hospice din țară dedicat exclusiv îngrijrii paliative a copiilor. În sfârșit, e important să facem, nu să vorbim. Cu cât vorbim mai puțin, cu atât mai bine.” (Silvia Pătrășcanu)
50 de ani de fotografie
Valeriu Bogdăneț este un personaj de roman romantic, în sensul dat de teoria literară și anume un personaj care evoluează, învață, se adaptează, evadează din cotidian. Refugiat din Basarabia, prieten și confident al lui Labiș, profesor de limba rusă și fotoreporter al clipei timp de peste 50 de ani. Presa locală și națională a beneficiat din plin de experiența lui Valeriu Bogdăneț care este autorul unor imagini devenite celebre cu Nicolae Labiș, Nichita Stănescu sau Nadia Comăneci. (Răzvan Bibire)
– Astăzi fotografia a devenit aproape o banalitate, o poți face cu o cameră profesionistă sau cu o „săpunieră” ori cu un telefon. Cât de greu era pentru cineva să se apuce de fotografie în anii ’50?
– Eu m-am apropiat de fotografie în mod întâmplător. Eram în anul 1948, un an crâncen pentru mine, după ce, cu un an înainte, se desființase Liceul Militar unde eram elev. S-a întâmplat să ajung la Fălticeni, unde tatăl meu fusese numit profesor de fizică și chimie. Când am fost în laborator, să facem inventarul, am găsit un aparat foto Kodak vechi. Nu știam dacă e bun sau nu; l-am dus la fotograful Nica – așa-l chema pe fotograful din Fălticeni – să-l vadă. Mi-a zis că e bun, dar nu sunt filme pentru el. Trebuiau filme 6X6 sau 6X9. Și atunci am spus „stop” fotografiei, că nu aveam ce să fac. Între timp primise liceul nostru, cum primiseră toate liceele din țară, un aparat rusesc, Consomoleț. Și am scris unui fost coleg armean, de la București, și el mi-a trimis filme pentru acest aparat. Cu acesta l-am fotografiat pe Labiș.
Și în Bacău?
Pentru mine fotografia a început acolo, la Fălticeni. Am început să citesc despre fotografie mai târziu, când am început să primesc reviste de specialitate din Germania, Rusia și din Franța; odată cu Pif venea acasă și „La Photographie Francaise”. Aici, în Bacău, era un domn în vârstă, care avea o soție basarabeancă și care mi-a arătat o colecție întreagă de sute și sute de fotografii cu imagini din oraș, inclusiv de pe vremea când fuseseră nemții. El mergea la toate evenimentele. Chit că nu publica, dar avea un aparat mic german, un Voigtländer, și făcea poze destul de bune dar rămânea la clișee, nu știu de ce procesul pozitiv nu-l atrăgea. Chiar nu am văzut fotografii făcute de el, clișee da, berechet. Cu el mi-a făcut cunoștință Bursuc, Constantin Bursuc, fotoreporter la Steagul Roșu. Deși îi făceam concurență, el nu se supăra. Mai era cineva la Onești, un băiat, Cojan, parcă-i spunea.
Ați început să publicați în presă…
Știu când mi-a apărut prima fotografie în Steagul Roșu, știu că am luat un premiu întâi de la ziar, la un concurs, și de atunci am început să public. Era în 1965 când mi-a apărut prima fotografie și premiul mi s-a părut substanțial, mai ales că salariul de profesor era de 525 de lei pe lună. Și încet-încet mi-am cumpărat alte aparate. Din păcate, sau din fericire, nu beau, nu fumez. Iar prin fotografie am putut să cunosc cea mai bună lume din țară, inclusiv artiști, scriitori, pe pictorii din Bacău cărora le făceam diapozitive sau albume fotografice. Fiind apreciat și de organele de aici, când erau evenimente deosebite, ca vizita unei personalități, mergeam și fotografiam. A fost un moment, pe stadion, venise Nicolae Ceaușescu. Eu eram sus în tribune și niște tovarăși mi-au spus să cobor, să fac poze mai de aproape. Le-am răspuns că nu am de ce, eu am teleobiectiv și-l văd foarte bine de aici, de sus, pe tovarășul Ceaușescu. El venise cu elicopterul pe stadion și cu elicopterul avea să plece, atunci în 1989. Mie chiar îmi pare rău că s-a întâmplat așa, pentru că am pășit cu stângul, cu sânge, în istorie. Se putea găsi altă soluție.
Cât de greu era să se facă o prelucrare pe vremea când nu exista Photoshop?
Cu substanțe, cu aparatul de mărit… Eu mi-am developat singur pozele. Părinților li s-a dat voie să viziteze Basarabia, și acolo, niște rude, le-au dat ceva bani pentru casa care le rămăsese lor. Cu banii ăia mi-au cumpărat o cameră foto Zorki, cu care am început. Apoi am strâns bănuți și am început să-mi cumpăr singur. De mare folos a fost echipa de handbal, cu care mergeam și le faceam poze. Pe unul dintre jucători l-am rugat să-mi aducă din Germania un aparat de mărit Magnifax, pe care l-am găsit și aici în comerț dar de zece ori mai scump decât i-am dat eu lui. Procesul era interesant, era o plăcere să vezi cum apare imaginea din soluția de revelator.
Ce ați făcut cu clișeele? Le-ați aruncat?
Nu le-am aruncat. Cum să arunc clișeele? Să-i arunc pe Nichita Stănescu, pe Ana Blandiana ori pe regina Olandei care venise în Bacău, când s-a inaugurat Casa George Apostu? Am scris un articol atunci despre vizita în casa de ospeție a românilor, pentru ca se chema Casa de oaspeți. Se făceau probabil, ca și acuma, multe ospețe pe acolo.
Fotografie alb-negru sau color?
Era foarte greu să faci fotografii color pe vremea aceea. Trebuia să folosesc șase băi, cu șase cuve, cu șase termometre. Aveam prieteni la Letea, nu făceau gratuit lucru acesta, le plăteam ca să fie treaba bună, pentru că aveam nevoie de apă distilată. Să mă laud acum, erau vremuri bune, când puteam să merg cu două damigene de câte 20 de litri – nu cu vin ci cu apă distilată – și să urc scările, ca să nu fac doua drumuri. Aduceam de la ruși, că se putea merge în excursii, filme color ieftine, nu foarte grozave, oricum erau mai bune decât filmele ORWO est-germane. Cinstit să spun, mi-a plăcut mai mult fotografia alb-negru decât cea color.
60 de ani de la moartea lui Labiș
Valeriu Bogdăneț a fost prietenul din copilărie al lui Nicolae Labiș, cu care avea să se regăsească peste ani la București, unde poetul urma cursurile Școlii de literatură. Primele poze, Bogdăneț le-a făcut lui Labiș, cu care a și purtat o asiduă corespondență. Albumul cu pozele și scrisorile l-a donat la începutul acestei luni profesorului Ioan Dănilă. „Pentru mine, Nicolae Labiș a murit acum, când i-am dat domnului Dănilă albumul meu cu fotografiile și scrisorile lui”, spune Valeriu Bogdăneț. Pentru restul lumii, însă, Labiș a murit pe 22 decembrie 1956, la aproape două săptămâni de la accidentul de tramvai. Poetul iubise o tânăra pe nume Luci, căreia i-a scris o ultimă scrisoare cu câteva zile înainte de a muri. Scrisoarea a ajuns abia după 15 ani. I-a dat-o s-o citească Valeriu Bogdaneț.
Luci
De ce îmi bate tâmpla acuma când îți scriu?
O știu, deși mai bine-ar fi să nu mai știu.
Când astăzi nu doar timpul cel lung dar și neuitarea
M-au îndepărtat de ochii-ți calzi și luminoși ca zarea;
Mă mistuia-n adâncuri o flacără nebună,
Atâta tulburare și-atât părea de bine
Când mă-ndoia iubirea ca trestia-n furtună.
Găseai că-s fără noimă, că nu-s cum se cuvine
Și ochii-ți fără margini ce n-au știut să plângă
Nu m-au lăsat să-ți strecur vreo șoaptă mai adâncă.
Nu m-ai știut de suflet prea mult cum ți-am știut
Ce-ai îndrăgit, desigur, așa a fost să fie
Tu ce râdeai de moarte cu râs de veșnicie,
Tu ce aveai în tine numai scântei și floare,
Ai îndrăgit o gâză atât de trecătoare.
Aș fi ca el mai tare de-aș fi cu el în față
Căci vremea noastră-i viscol, dar viscol ce nu-ngheață;
Mi-i calea mea spre soare și-a ta spre nu știu cine,
Iubirea mea trecută, ce n-ai fost pentru mine….
Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte, Valeriu Bogdăneț a scris, cu siguranță, cel puțin o bibliotecă întreagă. „Deșteptarea” îi urează cât mai multe clipe fericite profesorului și fotoreporterului care a știut să îmbine munca de la catedră cu pasiunea pentru imagine.
