Din “Jurnalul unui poet” al lui Alfred Vigny m-a izbit zicerea aceea minunata care te loveste ca o poveste frumoasa care-ti aminteste mereu ca esti/poti fi om: onoarea este poezia datoriei. Este una dintre cele mai frumoase povesti ale sufletului pe care mi-a depanat-o cineva… Tot in… zona franceza am dat peste Voltaire, cel care zicea, daca memoria nu-mi joaca ticaloasele ei feste: „Am pierdut destul de puţin când ne-a ramas onoarea”. Din „Cidul” lui Corneille n-am uitat niciodata vorbele acelea tulburatoare care in scolile din Spania reprezinta o tema de dezbatere perpetuua: „Onoarea e o datorie”.
Mi-a adus aminte despre toate acestea, la ultimul cutremur devastator din Japonia, o minunata fosta eleva, Monica Racovita. Tocmai finalizase minunat, dupa studii in arhipelagul nipon, examenul de doctorat si facuse toate pregatirile ca sa plece catre România. A sosit însa nenorocitul cutremur. Erau asteptate replicile sale; care au venit. Desi putea pleca imediat din Japonia, a refuzat acest gest. Am vorbit atunci cu Monica Racovita la telefon, am scris in „Desteptarea” despre atmosfera post-cutremur din Japonia. De ce nu pleci?, am intrebat-o. Mi-a spus ca nu poate recurge la acest gest care ar reprezenta o lasitate. Japonezii i-au fost gazda, mentor, prieten si nu-i putea parasi la greu. Admirabila Monica Racovita, care ma va mustra atunci când va da cu ochii de aceste rânduri, imi vorbea despre ONOARE, un cod care traia minunat in genele sale.
Zilele trecute, mass-media a reluat povestea despre onoarea pierduta de catre Masabumi Hosono, japonezul trimis, in 1910, de catre guvernul sau, pentru a studia sistemul feroviar din Rusia. Dupa doi ani, la intoarcere, acesta s-a imbarcat pe Titanic, vas care avea sa se scufunde, provocând moartea a 1514 de pasageri. In clipa in care vasul Titanic a intrat in coliziune cu nenorocitul aisberg, Hosono dormea. A fost trezit. Si-a pus vesta de salvare si a incercat sa urce la bordul unei barci de salvare. A fost refuzat, invocându-se criterii morale/proceduri, dar a reusit sa pacaleasca vigilenta salvatorilor si a supravietuit.
Apoi, Hosono i-a povestit toate acestea, intr-o scrisoare, sotiei sale…Dar in acea tragedie aveau sa moara sute de copii si femei care n-au avut loc in barcile de salvare din cauza concurentei barbatilor… Japonezii nu l-au putut ierta pentru asta pe Hosono. A fost acuzat de lasitate si demis de la locul de munca. Masabumi Hosono a murit in saracie, dispretuit de conationali. ONOAREA nu se negociaza…Despre onoare, in spatiul danubiano-pontic se vorbeste, de regula, in regim de bancuri, de zeflemea bulevardiera. Sa ne aducem aminte de „Justitie”, bijuteria satirica a lui Caragiale:
„Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn’ judecator, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ti si dregu-ti, si mi-a spart clondirul, ca nu vrea sa-mi plateasca… (Cu obida.) Ca eu sunt o fomeie sarmana, si e pacat! Vine dumnealui gol pusca si bea pâna se face tun, si pe urma, daca am vrut sa chem vardistul, dumnealui zice ca ma sulemeneste cu chinoroz si vrea s-o tuleasca, s-a cazut peste taraba si s-a facut praf (… ) Onoarea mea si trei chile de mastica prima…” (I.L.Caragiale, „Momente. Schite”, Editura Albatros, 1976, pag. 13).
„Leanca: Da, domn’ judecător, onoarea mea, saru’ mâna, nereperata, cum remâne?”
Prevenitul (malitios): Las’ ca ti-o repereaza domn’ Mitica!” (Ibidem, pag. 17).
Cu onoarea nu e de glumit, nu e de negociat. Pâna si Machiavelli, cel lipsit de scrupule, imbratisa gândul ca in disputele vietii poti pierde totul, mai putin onoarea. Despre reflectarea problematicii onoarei in literatura româna, Simona Vasilache, eseista remarcabila, ne-a oferit Cinstite obraze, moftangii si domni, Editura Cartea Româneasca, in colectia „Critica & istorie literara“, Bucuresti, 2012.
