Am încă în față, după ce l-am citit în weekend, dosarul revistei Dilema , cu tema „Fericirea”, un cuvânt cu mare greutate. L-am răsfoit, puțin absentă, cu mari pauze, apoi l-am reluat, revenind la niște idei.
Dar mă tot opream din lectură, fiindcă îmi năvăleau în minte momentele mele de fericire trăită, pe care, incitată de tema anchetei, aș fi vrut cumva să le fixez într-o secvență de timp regăsit.
Mi-am dat seamă că, însumând acele momente, chiar am fost fericită de multe ori, mai ales atunci când nu conștientizam, când nu-mi făceam un scop din asta. Am fost fericită în copilărie, adolescență, în perioada studenției și mult timp după aceea. Iar fericirea nu era legată de ceva anume, un lucru, o întâmplare, ci era mai cu seamă o stare lăuntrică, de liniște, senin, de armonie.
O stare neconflictuală, în care aproape uitam de mine, pentru că, asta am realizat mult mai târziu, cheltuim îngrozitor de multă energie ca să ne afirmăm egoul. Când scăpăm de orgolii, de vanitate, când ne acordăm un timp de respiro, încercând să ne împăcăm cu noi înșine, cu viața, vedem și simțim altfel lucrurile.
Nu aș fi vrut să reiau clișeul: fericirea constă în lucrurile mici, simple, dar, cam tot la adevărul acesta ajung. Mă simt bine, adică fericită, de ce m-aș teme de acest cuvânt atât de greu, de pretențios? când fac lucruri care-mi plac: când citesc, merg la teatru, văd filme, ascult muzică bună, când sporovăiesc vrute și nevrute cu prietenii, când îmi petrec timpul cu băieții mei și știu că le merge bine, când îmi plimb micuțul câine (un mops adorabil, foarte zen) și râd cu poftă de poznașele lui figuri, când izbutesc să încheg o cronică de teatru sau o tabletă așa cum simt eu că e bine, că mi-a ieșit, și primesc semnale că am fost înțeleasă de către cei care mă citesc, în fine, lista rămâne deschisă.
Iar ceea ce mă fortifică este rezistența în timp a unor prietenii adevărate, loiale, pentru că am cultul acestora. Am o fire pacifistă (deși larghețea, maxima mea toleranță s-a întors de multe ori împotriva mea), care detestă tot ce este urât, vulgar, strident, încrâncenat, și am mare nevoie de lucruri așezate, calme, armonioase, care să-mi aducă acea dorită stare de confort lăuntric, de liniște, veselă detașare, de visare. Si recunosc asta fără să-mi fie teamă că „nu dă bine”. Fiindcă acum e cool să te arăți sceptic, îngrijorat peste măsură de vremurile tulburi, să pozezi în avertizor, să cauți cu lumânarea tot ce este disfuncțional, „cutremurător”, catastrofal.
Pentru astfel de indivizi, pesimiști de serviciu, alarmiști, surescitați, fericirea este o noțiune goală, un lux de prost gust. Mai ales, când se ocupă de comunicare, ei știu precis că fericirea nu vinde. Așa cum o fac tragediile, dramele, melodramele. Revenind la dosarul din „Dilema”, vreau să vă spun că nu am aflat nimic nou, dar și ăsta e un fix al nostru, să găsim neaparat ceva care să ne uimească, să ne lase cu gura căscată.
De parcă ar fi ceva nou sub soare, de parcă sufletul omenesc s-ar fi schimbat, în datele lui esențiale. Așa că, tot cei vechi au dreptate, Montaigne, de pildă, care spunea că scopul vieți este însăși viața. Nu căutarea, cu orice preț, a fericirii.
Nu ăsta e scopul, și aici îl contrazice pe Aristotel (îmi asum riscul trimiterilor, acoladelor culturale, deși știu că mulți sunt alergici la fasoane din astea, preocupați doar „de-ale gurii și de-ale bolilor”, de probleme cu potențial de scandal, de politichie, chestiuni strict practice, de cele cu profit material imediat), ci să fii viu și activ. Nu altul este „secretul fericirii”, care, oricum, e pasăre rară, e un sentiment în tranzit.
