S-au spus si s-au scris multe lucruri la disparitia marelui om de teatru si de cultura care a fost Radu Beligan. Cele mai multe erau vorbe de bun-simt, de admiratie si respect pentru Mesterul, cum i se spunea artistului în lumea teatrului. Nu au lipsit însa nici notele infame din presa de rigola, asa cum era de asteptat, de altfel, confirmând actualul balamuc din ierarhia valorilor, despre care l-am auzit deseori vorbind pe Radu Beligan.
Am avut privilegiul sa-l cunosc mai îndeaproape si sa vorbesc de câteva ori cu domnia sa, i-am luat odata un interviu, când a venit la Bacau cu ocazia decernarii Marelui Premiu „George Apostu”, apoi ne-am mai întâlnit în Bucuresti cu alte prilejuri, continuându-ne dialogul. Îi citisem însemnarile de jurnal din „Luni, marti, miercuri…” si mai pe urma „Între acte”. O carte plina de înţelepciune, dar de una calda, directa, fara pretenţii de a fi urmata de alţii, de a da exemple, sfaturi de viaţa. Cum toţi îmbatrânim, ca nu avem încotro, si nu ne place asta, ne face bine sa aflam şi sa citim lucruri care sa ne încurajeze în aceasta privinţa.
Artistul care a uimit o lume întreaga cu tineretea lui spirituala, marturisea: „Am trait înaintarea în vârsta ca pe o detaşare de toate aceste poveri. A îmbatrâni înseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamna a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens, eşti mai batrân când eşti tânar şi mai tânar când eşti batrân. Viaţa se scurge ca o permanenta şi progresiva delestare de prejudecaţi şi de constrângeri. Avea dreptate Picasso când spunea ca îţi trebuie mult timp ca sa devii tânar.” Ce paradox plin de miez! Radu Beligan s-a razboit toata viata cu îmbatrânirea prematura si cu reglarea vulgara de conturi. A avut multi dusmani si a trezit mari invidii, pentru ca „o vocatie suscita rivalitati si provoaca dusmanii”.
Dar a ramas calm, elegant, seniorial, nobil. A creat trupe, a facut teatre, a sustinut, a încurajat tineri de talent. Avea o distinctie naturala, un aer rasat, aristocratic, si o voce usor cântata, taraganata, blânda, cu un timbru inconfundabil. Om de întinsa cultura, intelectual de format mare, recunostea ca toata viata s-a considerat un elev, neîncetând sa învete. Studiul neîntrerupt l-a facut fericit, i-a adus seninatatea. Nu s-a lasat prins în mrejele boemei artistice, nu a pierdut nopti, pentru ca îl plictiseau chefurile si vorbaria goala, singurul sau viciu (despre care se spune ca e nepedepsit) fiind lectura.
A fost un mare, un neostenit muncitor, serios, mereu exigent cu sine. Si-a cizelat existenta, a fost artistul propriei vieti, pe care a gândit-o ca o opera de arta. „Of, Doamne, cum am uitat sa traim!”, l-am auzit exclamând cu naduf într-o emisiune la care era invitat. Cu câta dreptate, pentru ca, da, am uitat sa traim frumos, cu buna-cuviinta, sa ne cultivam spiritul, sentimentele autentice, sa cautam bucuria, plenitudinea vietii. Si oare de ce suntem incapabili sa întelegem pe aproapele nostru artist, se întreba Radu Beligan într-una din cartile sale. De ce, daca putem crede cu sinceritate ca e loc pentru toti oamenii pe acest larg pamânt, refuzam uneori putina zare tocmai talentului?
„Ar deveni oare cerul mai mic”? Cu siguranta, nu. Dar cerul, dupa disparitia unui mare om, cum a fost Radu Beligan, poate deveni mai întunecat si mai apasator.
