Îl stim cu totii ca inegalabil actor, dar a fost si regizor, iar în plan literar, diarist, eseist, traducator si poet. A debutat cu „poezii de tinerete”, adunate în volumul „Întâia spovedanie”, publicat când împlinise 20 de ani (1938). G. Calinescu îl citeaza în „Istoria…” sa, împreuna cu alti autori, cu mentiunea „Operele au fost citite de noi” (p. 929). La 50 de ani, a tiparit „Pretexte si subtexte” (Ed. „Meridiane”, 1968), iar la 60 de ani, „Luni, marti, miercuri…” (Ed. „Eminescu”, 1978). Acestea doua, împreuna cu „Note de insomniac” (Ed. „Artprint”, 2000), sunt jurnale obiective: rememorarea faptelor din viata de actor ori de director de teatru (cel mai longeviv din istoria Teatrului National „I. L. Caragiale” Bucuresti) este doar pretextul pentru a dezvolta microeseuri pe subiecte circumscrise artei si culturii în general.
Am considerat ca elogiul cel mai potrivit la despartirea de uriasul slujitor al Thaliei este recitirea operei. În consecinta, am redeschis cartile din 1968 si 1978, le-am adnotat (în decurs de aproape opt ore) si am alcatuit un tablou cu rama de aur în care pot fi asezate cugetarile, secventele de istorie teatrala si portretele creionate cu rar devotament fata de menirea artelor în societate. Cartile lui Radu Beligan (14 dec. 1918, „comuna rurala” Galbeni, Filipesti, jud. Bacau – 20 iul. 2016, Bucuresti) sunt, prin aceasta, un posibil manual de conduita pe scena, ca sef de institutie ori pur si simplu ca admirator al frumosului. Pentru doritorii de date mai ample, am indicat în paranteza initiala volumului (L a „Luni, marti, miercuri…”; P a „Pretexte si subtexte”) si pagina.
DIN TATa-N FIU. „Eram înca un copil când profesiunea de actor a prins sa ma farmece si-mi amintesc cu câta voluptate jucam rolul tatalui si al bunicului, ironizând o severitate si o bunatate excesiva” (P 11). „Primul contact cu teatrul a stat sub zodia lui I. L. Caragiale, la Caiuti (Bacau), unde revine în vacante, cu Conu Leonida…” (E. Budau, Bacaul literar, p. 315). Tatal sau, impiegat de miscare (în taina, si poet), a cochetat cu scena. În 1905, joaca la Teatrul National din Iasi, unde are o singura interventie, dar cu el începea piesa. „Mihai Codreanu m-a facut sa înteleg importanta ei. Prima replica într-un spectacol este ca la-ul pentru orchestra. El da tonul întregii reprezentatii” (P 12). Nicolae Adam Beligan si-a încropit o trupa de amatori, a compus un vodevil si s-a aventurat cu un „Hamlet”. A esuat însa în relatia cu directorul Nationalului iesean si astfel (re)iesea-n scena vietii cu „gustul amar al acestei înfrângeri timpurii”, „jurând posteritatii razbunare pâna la nasterea unui fiu – editie revazuta si adaugita – care sa-i rascumpere idealurile retezate” (P 13).
Întrebat de catre un poet-ziarist cine e „autorul” lui, actorul Radu Beligan raspunde „cuprins de o fireasca remuscare fata de parintii” sai: „Am naivitatea sa cred ca eu însumi” (L 77). Ba ar mai fi cineva sau mai degraba ceva: „bagheta magica a minunatilor dascali ai scolii primare din Bacau”, azi Scoala Gimnaziala „Al. I. Cuza”, absolvita în 1929 (revista Mugur alb, I, 1, 1982, cop. IV).