Ca pe multi alti „oameni lumina” din viata mea de pâna acum, pe Titus-Alin l-am cunoscut in imprejurari cu totul si cu totul neasteptate, dar mai ales, inteleg de fiecare data „imediat dupa”, in momente-cheie de deschis usile propriilor mele minti si suflet. In cazul lui Alin, momentul cheie a fost vara lui 2015, atunci când, in Parcul Cancicov, unii pe picioarele noastre, el, in scaun cu rotile, ne-am adunat pentru o actiune cu scop caritabil: „Alerg pentru spitalul copiilor”. Ce linistitor sentiment in definirea normalitatii unei comunitati!
Titus-Alin Apostu are 22 de ani, a absolvit Colegiul National „Ferdinand I” din Bacau, este student in anul II la Management – Universitatea „George Bacovia” si de la vârsta de cinci ani isi duce cât se poate de firesc, cum el insusi o spune, „viata intr-o structura de metal”. Chiar daca spera sa se mute in alta tara, este neobosit in incercarea de a schimba mentalitati despre persoana cu handicap, iar visul lui cel mai mare este sa aiba propria afacere si sa reprezinte România , intr-o buna zi, la Jocurile Paralimpice.
Ne spune cu usurinta, cu usoara tristete, dar cu intelegere despre lungul drum pe care România il are de facut pâna când se va putea vorbi despre ea ca despre o tara in care se respecta in mod real drepturile persoanei cu handicap – „e nevoie de schimbare de la infrastructura, la asistenta sociala si pâna la mentalitati” -, si considera ca aceasta schimbare trebuie sa plece, in primul rând, de jos, adica din familie si scoala.
R: Care este cea mai mare problema in calea schimbarii unei perceptii colective asupra persoanei cu handicap?
Alin: O persoana cu handicap nu are nevoie de mila. In ultimii ani, am sesizat o usoara, foarte usoara schimbare de gândire in acest sens. Parca, parca un pic, lumea s-a mai dezghetat, dar mai are mult de invatat. O persoana cu handicap nu doreste sa fie privita cu mila, pentru ca un handicap nu te face si anormal. Eu am inteles ca Dumnezeu iti ia dintr-o parte, pentru a-ti da in alta. Problema tine in primul rând de educatie. De educatie in familie – pentru ca, din pacate, in multe familii, o persoana cu handicap este nemotivata de chiar membrii ei si facuta chiar sa se simta ca o persoana „demna” de mila. Din fericire, nu este cazul meu. Am avut dintotdeauna parte de sprijin familial si am fost educat in sensul nu al asteptarii de la altii sa-mi faca mie viata buna, ci al constructiei propriei mele vieti. Bunicul, de exemplu, m-a motivat intotdeauna sa perseverez. El, cu mâinile lui, mi-a facut rampa de acces, la scoala generala… Apoi, de la tata, am prins gustul pentru sport si am inteles cât e de important pentru mine sa merg la sala de forta. Ma bucur de sprijin si de o familie minunata!
R: In scoala ai avut probleme legate de mentalitati?
Alin: Am avut! In special in clasele V-VIII, din partea unor colegi veniti cu o mentalitate gresita de acasa. Am avut si o depresie puternica, dar cu sprijinul celor din jur si al familiei, am reusit sa trec cu bine peste ea. In liceu lucrurile s-au mai schimbat, colegii m-au ajutat foarte mult. Din partea profesorilor n-am avut niciodata probleme, atât cât au putut, m-au ajutat si mi-au inlesnit accesul la educatie.
R: Legat de accesul in comunitate, legat de accesul in scoala?
Alin: Mai este mult pâna sa putem vorbi despre asta. Uitati-va la asa-zisele rampe de acces… Nu ai cum sa urci pe ele. Ce sa va spun, se stie deja… Teoretic este acces, practic, institutiile, magazinele, scolile nu sunt adaptate. Ma uitam la baia pentru persoane cu handicap dintr-un mare centru comercial de aici, din Bacau. Mi-a venit sa si râd, este depozit de materiale pentru personalul de serviciu, in plus e mizerie, iar noi avem nevoie de conditii de igiena foarte, foarte bune. In scoala… Marea problema in scoli este accesul la anumite sali, gen laboratoare care, majoritatea, sunt pozitionate la etaje superioare. In scoala generala, de exemplu, nu am avut cum sa ma duc la niciun laborator. Si in liceu am avut problema asta, dar aici, colegii, fiind mai in putere, ma ajutau. Dar e foarte, foarte greu. O alta mare problema in scoli este, de asemenea, accesul la bai…
R: Unde trebuie lucrat mai mult, la mentalitate sau la infrastructura?
Alin: Cred ca simultan. Cu toate acestea, probabil ca daca educatia ar incepe de jos si s-ar intelege nevoile reale ale unei persoane cu handicap, asta s-ar vedea si in dezvoltarea infrastructurii… In Anglia unde, dupa ce am vizitat aceasta tara de mai multe ori, mi-as dori sa ma mut, modul de viata din punctul de vedere al unei persoane cu handicap este mult mai usor. Acolo te poti misca, esti privit ca un om normal, nimeni nu se holbeaza la tine oricum ai fi, iar firmele au o educatie in sensul angajarii de persoane cu handicap…
R: Cum trebuie lucrat in vederea schimbarii mentalitatilor?
Alin: Dupa cum spuneam, trebuie plecat de jos. Educatie timpurie. O sa va dau niste exemple. In iarna, de Ziua Internationala a Persoanei cu Handicap (3 Decembrie, n.r.) prin activitatile organizate de Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Bacau, am avut ocazia, impreuna cu alti prieteni si cunoscuti in scaun cu rotile, de a merge prin scoli generale pentru a sta de vorba cu copiii. Le-am prezentat un filmulet având ca subiect, ca tot vorbeam despre asta, rampele de acces si le-am aplicat niste chestionare legate de perceptia lor asupra persoanei cu handicap inainte si dupa discutiile cu noi. Prima lor parere si perceptia majoritatii a fost: mila. Dupa ce am discutat cu ei – i-am lasat sa ne intrebe tot ce vor ei sa stie despre viata unei persoane cu dizabilitati – perceptia lor s-a schimbat. Am realizat mai bine ca oricând ca multi aveau o parere care de fapt, nu le apartinea lor, ci familiei. Dupa discutiile cu noi, copiii si-au dat seama ca perceptia lor este una gresita… O alta experienta foarte, foarte tare am avut-o in liceu in cadrul unui proiect numit „Sport integrat”: patru persoane in scaun cu rotile si 5-6 colegi „pe picioarele lor” am facut o demonstratie a unui joc de baschet. A fost foarte, foarte tare! Pentru noi a fost mult mai usor sa inscriem, iar pentru ei, ceva mai greu, ca experienta. Repet, a fost un exercitiu foarte fain de schimbare a perceptiei.
R: Spune-ne despre tine, munca, pasiunile, visurile tale…
Alin: Pai, am sa incep cu asta: daca nu ai un vis, nu stiu ce se poate spune ca ai, pentru ca daca nu ai un vis, nu prea ai nimic. Visul meu cel mai mare si pentru care lupt mult este sa reprezint tara la Jocurile Paralimpice. Prin tata, care a fost mereu pasionat de sala de forta, am descoperit sportul. In primii ani de scaun cu rotile am luat mult in greutate, iar tata mi-a aratat beneficiile salii pentru a ma intari. Inainte insa de a ajunge la sala, am facut 3-4 ani de inot la Asociatia Betania, pâna mi-am fracturat piciorul drept. Am fost nevoit sa renunt si câteva luni am avut recuperare. M-am axat apoi mai mult pe partea asta de sala, de forta. In paralel, sunt student in anul II la Management la Universitatea „George Bacovia”, mi-am ales asta pentru ca vreau sa invat cum sa conduc propria afacere. Studiez, in particular, adica autodidact, web design-ul, pentru ca imi place foarte, foarte mult, dar mai am mult de munca si-mi doresc sa plec in Anglia la un masterat. Acolo mi-as dori sa si ramân, v-am spus deja de ce… In rest… sport cât de mult, seara – cu prietenii, muzica de relaxare sau Guns’n’Roses, Metallica, Nirvana si optimism.
R: Un mesaj (optimist) pentru comunitate?
Alin: Poti fi campion oricum, trebuie doar sa vrei! Restul e doar scuza!
Titus-Alin Apostu, 22 ani, din Bacau, s-a nascut cu o tumora la spate care s-a dezvoltat odata cu el. De la tumora, a fost afectata maduva spinarii, astfel ca de la vârsta de 5 ani si jumatate isi duce cât se poate de firesc „viata intr-o structura de metal” (https://viatainscaun.wordpress.com/). A fost operat de 18 ori pâna acum, in tara si strainatate.
