Colegul nostru, corespondent din Onesti, Ion Moraru, ziarist de peste 20 de ani, cu aplecare pentru reportaj, cutreiera neobosit Vaile Trotusului si Tazlaului in cautare de subiecte, de oameni care au ceva frumos si trainic in biografia lor.
Eroii lui Ion Moraru nu au vârsta, nu sunt persoane a caror viata poate usor fi pusa sub semnul senzationalului, mocanii lui Casin (localitate adaugata la numele poetului), din Oituz sau Caiuti, fostii petrochimisti de la Borzesti sau tapinarii din Dofteana si Salatruc intra in categoria celor care nu au frica sa doarma cu ochii inchisi, iar diminetile le sunt pline de soare si optimism, redate in pagina cu un lirism controlat, suav si discret.
Lui Ion Moraru nu-i sunt departe trairile afective, povestile curgând din realitatea imediata, ca visul fulger dintr-o noapte prea scurta. De aici, mi-am zis, din retinerile studiate si timiditatea inca neinvinsa, din pierdutele sperante si iubiri, vin trairile, visarile, metamorfozate in versuri, publicate târziu, dar nu prea târziu pentru a deveni iluzii, chiar daca, placheta publicata in 2003, poarta titlul “Colectionarul de iluzii”. Poeziile alese pentru a vedea lumina tiparului sunt esente parfumate ale unei vizualizari specifice unui om indragostit perpetuu, inselat, bântuit de tristeti bacoviene si retinute sperante: “Mai lasa, iubito, in seara sa cânte/ sa stinga durerea ce ne apasa/ sa astearna in voia ce-o sa framânte/ gânduri, sperante ce le aduc de-acasa” (Mai lasa, iubito…), trecând apoi in registrul tragic al melosului popular: “Cânta cobzare, de dor si alean,/ ca tare m-apasa/ cu-o struna cu gândul fugar…/ Dintr-o speranta mi-am ridicat casa.”(Cânta, cobzare…)
“Putini ar banui ca sub infatisarea cotidiana prozaica a lui Ion Moraru se ascunde un delicat, un sfios de o mare discretie in materie de comunicare, incercând ca toti timizii un joc destul de complicat de aluzii si ecouri, de inaintari imediat reprimate de retrageri in oaze de izolare protectoare. Intre “omul ce sunt” si “omul ce cuget” exista o problematica discrepanta pe care doar nevoia si satisfactia versului o poate media”, scrie prof. Aristotel Pilipauteanu, in prefata editiei a doua, a aceluiasi volum “Colectionarul de iluzii”, republicat in 2014, cu revizuirile si adaugirile cuvenite unei trepte superioare de maturizare, inclusiv pe plan artistic, dupa cum afirma acelasi critic. Poetul Ion Moraru cânta când la vioara: “Ma las cuprins de-o soapta dulce/ si mi se pare ca-mi surâzi,/ sa nu imi spui ca n-ai mai plânge,/ sa nu imi spui ca n-ai sa râzi…” (De dragoste), trecând apoi la registrul grav, trist al violoncelului: “Ca doi straini privim apusul,/ ce rosu cerul a ramas!// Abia soptesc si izbucneste plânsul/ atâtor ceasuri pline de necaz.” De altfel, aceasta capacitate a poetului de a explora adâncimile trairilor umane o remarca si profesorul Pilipauteanu: “Lasând la o parte ruperile de ritm, prezenta din belsug a interogatiilor retorice, câteva locuri comune, pastram din poezia lui Ion Moraru sinceritate spunerii, delicatetea abordarii trairilor gingase, precum si neostoita lupta de a da cuvântului puterea gândului profund”.
Lector de carte este Serghei Colosenco, tiparita sub egida Editurii SERA, din Bârlad.
