Suntem cea mai lipsită de satisfactie naţie din Europa, sad but true. Am mai scris pe marginea acestui subiect, pentru că mă preocupă, gândurile negre, stările neguroase dându-mi şi mie deseori târcoale ameninţătoare. Am urmărit, mai de mult, o emisiune cu un medic psihiatru care spunea că noi, românii, suferim de „ură de sine”.
Stăm foarte bine, oximoronic vorbind, cu autodenigrarea, cu punere de cenuşă în cap. Ne găsim o droaie de defecte şi suntem înclinaţi spre exagerarea acestora, tot apăsând pe laturile negative. Uneori, ca fenomen de supracompensare, se trece în extrema cealaltă, la egolatrie, admiraţie de sine, lăudăroşenie. Te miri cine se crede cel mai grozav din parcare, e cu nasul pe sus de nu-i ajungi nici cu prăjina la el. C-aşa-i lumea împărţită, unii au complexe de inferioritate, alţii de superioritate. Revenind la ura faţă de propria persoană, specialistul spunea că ea se declanşează din lipsa noastră de curaj de a scoate la suprafaţă ” drăcuşorul din pivniţă”. Pe care-l avem cu toţii, la niciunul dintre noi pivniţa nefiind goală.
Dacă refuzăm să-i constatăm prezenţa, dacă nu-l băgăm în seamă cât de cât, tocmai atunci se găseşte să-şi facă de cap, şi ne „nevrozează” până la limita insuportabilului. Devenim tot mai nemulţumiţi, ni se face negru în faţa ochilor, ne luăm la harţă cu toţi, din senin, ne vărsăm furia pe oricine ne pică-n cale. Facem din ţânţar armăsar, şi uite-aşa săritul calului ajunge sport naţional, furia necontrolată, agresivitatea împinsă până la demenţă fiind unul dintre ingredientele nefericite ale traiului comun în lumea de astăzi. Rar mai găseşti oameni echilibraţi, care să nu ia totul la modul abrupt şi catastrofic.
Indivizi cu simţul relativului şi al umorului, care mai detensionează situaţiile şi te mai scot din zona sumbră. Cum suntem îndemnaţi de către psihologi şi psihiatri să ne autocunoaştem şi să ne străduim să vedem şi partea plină a paharului, căutând prilejuri de destindere, de agrement, pentru a ne însenina, vă sugerez să vă uitaţi la filme de comedie de bună calitate, să citiţi lucruri plăcute, vesele, şi să ascultaţi muzică. Aici, în materie de muzică, în mod curios, cică ne fac foarte bine, ne liniștesc tocmai cele mai melancolice, mai triste, mai sfâșietoare melodii. Chiar am experimentat asta de multe ori.
Ascult, de pildă, „Adio del passato”, cu inegalabila Maria Callas, şi mă remontez ca prin minune. De altfel, deşi se spune că zodia mea, Vărsătorul, e cea mai predispusă la depresie (ţinem de elementul aer şi suntem hipersenzitivi, uşor de impresionat), niciodată nu mi-am îngăduit să mă las total pradă deprimării. Deşi am avut perioade crunte, când totul părea să fie împotriva mea, şi riscam să mă prăbuşesc, pur şi simplu, ceva din mine, o forţă ascunsă, îmi striga: tu n-ai voie să aluneci în deznădejde, nu-ţi poţi permite luxul ăsta.
Şi ăsta era adevărul, din moment ce de starea mea de echilibru psihic depindeau copiii mei. Grija şi dragostea pentru ei pentru ei m-a salvat şi m-a întărit de fiecare dată. De aceea cred că e bine să ne agăţăm mereu de ceva care dă sens vieţii noastre, dacă am avut norocul să-l găsim (noroc, dar şi hotărâre, tenacitate), şi să luptăm cu „drăcuşorul din pivniţă”. Când avem un sens, un rost în viaţă, când dăruim necondiţionat, gândind binele, altfel vedem lucrurile, şi niciun drăcuşor nu-şi mai găseşte adăpost călduţ prin vreun loc ascuns şi întunecos.
