Hei, trecatorule, opreste-te o clipa! As vrea sa te intreb ceva. Nu, nu e nevoie sa-mi si raspunzi, mi-e suficient gândul ca raspunsul ti-l vei da tie. Stii ce este pe aceeasi strada cu tine, dar dincolo de tine?
Te intreb pentru ca, inca de când eram elev de primara, blocurile, curtile si casele pe lânga care treceam zi de zi in drumul meu spre scoala ma fascinau. Mi se parea ca toate aceste cladiri ma intrebau pe mine, copil, „hei, stii ce poveste ascundem intre peretii nostri, intre gardurile noastre?”. O fascinatie de copil care, pana in prezent, ma poarta.
Raspunsurile nu s-au terminat nici pâna acum. Probabil nu se vor termina niciodata.
Imi amintesc ca pe strada mea, in anii copilariei, construisem in rondurile cu flori, palate, cu prietenii de-o vârsta, de la bloc. Ana-Maria, Diana, Radu, Marius, Mirela, Costinel, Alex… Noi, fetele, eram zâne ale florilor, zorilor, apelor si animalelor, iar baietii erau zmei-paralei. Aveam baghete magice confectionate din bete de sudura, pietre fermecate de tinut zmeii departe, mâncam inghetata de nori cu praf de stele, mergeam la baluri in rochii pe care ni le croiam din material de luna cu petale de panselute si petunii, iar zmeii-paraleii aveau cai si strasnice buzdugane. Pe strada mea, Soarele rasarea si apunea in fiecare zi, cu si pentru noi.
Am aflat apoi, fiind colege de clasa, ca pe aceeasi strada, dar la blocul de vizavi, Larisa si Magdalena nu puteau construi palate. Una dintre ele nu putea intelege notiunea de palat, ea nu intelegea decât propria ei lume, iar cealalta, cu straiele ei ponosite, de capatat, isi dorea mai mult decât palate, hainute noi, adevarate si mâncare. Hei, dar mai era si Renata. Renata cea maslinie. Eram, de asemenea, colege de clasa, avea cercei rosii cu clipsuri si slapi, iar intr-o zi, intr-o ora oarecare, Renata si-a dat drumul sub banca (ultima banca) dupa ce-i fusese refuzata ferm parasirea clasei pentru a merge la toaleta… Ce pedeapsa! Da, imi amintesc toate acestea. Dar, mai stai o clipa, trecatorule! Vreau sa-ti spun doua cuvinte si despre Nicu, unul dintre colegii mei de gradinita traita in alta urbe. Imi amintesc ca Nicu avea ochii migdalati, râdea tot timpul si, desi nimeni nu voia sa se joace cu el, el ne primea pe toti in sala de clasa, cu o imbratisare. Stii, copiii cu Sindrom Down sunt foarte afectuosi.
Incet, incet am realizat, desi nu prea intelegeam atunci de ce, ca in palate construite pe strazile oraselor, copii precum Larisa, Magdalena, Renata sau Nicu nu prea au voie sa intre. O, nu, nu trecatorule, copiii care construisera palatele i-ar fi primit pe toti, acum inteleg, dar vorbe de adulti, neintelese de micuti, iesite insa din gura lor puneau bariere… Iti amintesti, nu-i asa? Nu s-au schimbat prea multe…
Pe aceeasi strada, gard in gard cu locuinta mea in care am cele mai noi jucarii, tinute pentru orice ocazie, mobila colorata si rezistenta, centrala, carti, alimente in frigider pe care mi se intâmpla uneori sa le arunc pentru ca se strica inainte de a ajunge sa le mai si consum, pe aceeasi strada cu mine spuneam, am aflat intrebandu-ma zi de zi ce e dincolo de mine, ca traiesc copii care nu stiu decât din vazute la mine, peste gard, ce sunt acelea jucarii. Ca au un singur rând de haine si ca n-au nevoie de tinute de ocazii pentru ca nu stiu, decât din vazute la mine, peste gard, ce sunt acelea „ocazii”. Ca dorm pe scânduri puse direct pe pamânt, fara asternuturi, incalzindu-se unii de altii pentru ca nu stiu, decât din vazute la mine, peste gard, ce este o centrala. Ca nu stiu, decât din auzite la mine, peste gard, ce sunt povestile si cartile frumos ilustrate. Si ca nu stiu, decât din gustate de la mine, aruncate resturi de alimente peste gard, ce este aceea hrana…
Cu toate acestea, trecatorule, fii putin, putin de tot atent la chipurile lor atunci când zâmbesc. Nu atât pentru ca le-ai dat putin din putinul tau, poate, ci, mai ales atunci când tu insuti, fara sa le dai ceva, le zâmbesti, ii mângâi pe crestet si le vorbesti frumos.
Nu, nu e vina ta, trecatorule, ca acesti copii sunt asa. Vina lor, insa, cu atât mai putin este. Nu e nici macar responsabilitatea ta sa-i ajuti cu bani sau altceva. Ce vreau sa spun este doar: nu le face rau! Nu le vorbi urât, nu-i lovi, nu-i alunga din palatul in care propriul tau copil, aflat la vârsta la care nu stie inca ce-i prejudecata, i-ar primi si primindu-i, i-ar invata involuntar, ce inseamna prietenia, iubirea, visarea, curajul. Demnitatea. Copilul tau care nu stie ce-i prejudecata nu vede in ei decât, pur si simplu, alti copii. Copilul tau nu vede tigani, nu vede dizabilitati, nu vede sub sau supraponderali, copilul tau nu-i vedr decât, cum se vede pe sine, niste copii… Pe copiii de pe aceeasi strada, dincolo de tine, nu-i lasa sa devina, la maturitate, vinovati de nevinovatia copiilor carora, la rândul lor, le vor da viata.
Trecatorule, atât as vrea sa-ti mai spun. Sa te rog, de fapt, ceva. In drumul tau de azi, opreste-te o clipa, priveste-ti strada, zâmbeste dincolo de tine si spune „La multi ani, copile, oriunde ai locui, oricum ai fi, oricum te-ai numi”!
Baloane, ”Totul pentru un surâs” al copiilor de pe aceeasi strada cu tine, dincolo de tine
Tania, ce este pe aceeasi strada cu tine, dincolo de tine?
„Pe aceeasi strada cu mine, dincolo de mine? Hmm…Este bunatate, compasiune si empatie. Nu mila! Mila este ocazionala, compasiunea, bunatatea si empatia definesc sustinerea, iar sustinerea este pe termen lung. Sustinerea implica un suflet impartit pe termen lung…”
Peste 800 de copii cu nevoi speciale sau aflati in situatii delicate primesc astazi, de ziua lor, din partea Asociatiei „Totul pentru un surâs” din Bacau, baloane colorate. Baloanele colorate sunt, intotdeauna, pentru toti copiii, o bucurie pe care, cu atât mai mult daca stii ce este pe aceeasi strada cu tine, dincolo de tine, nu ai cum sa nu o intuiesti. Tania Loredana Diaconu, presedinta Asociatiei „Totul pentru un surâs”, sustinuta de o mâna de prieteni, daruieste astazi, printr-un maraton prin centre de protectie sociala din Bacau, peste 800 de zâmbete sub forma de baloane cu heliu, colorate si imprimate cu „fatuci” vesele, copiilor cu diferite tipuri de dizabilitati, copiilor proveniti din familii aflate in dificultati materiale, precum si celor circa 100 de copii care se afla in prezent internati la Spitalul de Pediatrie.
Pe tot parcursul acestei zile, Tania insasi, insotita de patru voluntari in persoana actorilor Teatrului Municipal Bacovia, Dumitru Rusu (voluntar sef, cum se auto-descrie el si la Asociatia „Mie imi pasa”), Alina Simionescu, Daniela Vrinceanu si Florina Gazdaru (indragite Ursitoare Traditionale, totodata) vor trece pragurile a nu mai putin de zece institutii sau centre cu tot cu Spitalul de Pediatrie, in care zilnic, echipe de profesionisti sustin prin munca lor surâsuri pe chipurile copiilor cu nevoi speciale. Astfel, va fi explozie de culoare prin baloane si bucurie pentru copiii de la Centrul Scolar de Educatie Incluziva nr.1 Bacau, Scoala Gimnaziala Speciala „Maria Montessori”, Centrul Delfinul al Asociatiei Betania, Centrul Norocel din cadrul Asociatiei Sprijin pentru Parinti, Hospice Casa Albert al Asociatiei Lumina, Centrul Rezidential Pro Familia, Centrul Maternal din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Bacau, Centrul Daniel si Casa de copii „Sf. Maria” Barati.
„Pe aceeasi strada cu noi, dincolo de noi, sunt copii internati, copii cu autism, copii cu Sindrom Down, copii cu speranta limitata de viata, copii cu nevoi speciale, copii orfani, copii saraci, copii abuzati, abandonati… Nu, de fapt, pe aceeasi strada cu mine, dincolo de mine sunt copii si atât, iar eu nu fac decât sa incerc, pentru ei, pe termen lung, ‘Totul pentru un surâs’”, ne-a spus Tania Loredana Diaconu, nu inainte de a multumi tuturor celor care s-au alaturat acestui proiect de 1 Iunie, cei patru actori, Mariana Popa (Cofetaria Gio Bacau), Nicolae Catalin Hazaparu (Travel Plaza Bacau), Marius Antal (SC Tent for Event SRL), Alina si Vasile Olaru (ZZIP ART Bacau), Dorian Moldovanu (Mikado Home Boutique), Ciprian si prietenii, cotidianul Desteptarea, partener media.