Asa-i ca iti doresti sa scapi de serviciu, de griji marunte din te miri cine stie ce motiv, de rutina, de betoane, de promisiuni electorale, de zgomotul traficului, ghemuit chiar si in subconstient, de ipocriti, de prosti, sa iti iei viata in traista si sa pleci unde vezi cu ochii, rebel? Asa-i ca banii nu conteaza (chiar daca nu ar fi rau sa ii ai, totusi)?
Asa-i ca ai vrea sa traiesti bucolic, la poala de padure, sa te bâzâie albina cea harnica si curata, sa iti cânte frunzele codrului de fag mângâiate de boarea diminetii, sa te incânte toata ziua cintezele, sa iti susure pârâul pe sub fereastra cabanei, sa te alinte caprioara cu boticul ei umed la prima ora a zilei? Cam asa arata lumea ideala in mintea multora dintre noi, oraseni rasariti din asfalt. Vestea proasta este ca daca te abandonezi in zona de confort minimal si nu ai curaj sa schimbi ceva nu vei avea acces niciodata la aceasta lume. Vestea buna este ca aceasta lume chiar exista, este palpabila, colea, la doi pasi de oras. Am cautat si am gasit poarta magica. Si e musai sa va recomandam acest mic miracol natural din Luizi Calugara si pe omul care l-a creat.
Zis si facut. Dupa un sfert de ora de mers cu masina din centrul Bacaului pâna la vreo suta de metri dupa han, tragi de volan dreapta, pe un drum care se duce abrupt in panta, in strafundurile codrului. Strunesti bine bidiviul si, cât ai zice „oare ce caut eu pe aici?”, zarea se lumineaza si adastezi pe malul pârâului, intr-o poiana larga. Cintezoi zburliti fac raiduri de spionaj si isi imparatasesc impresiile despre tine prin triluri prelungi, la adapostul fagetului. Padure in fata, padure in spate, in stânga si in dreapta, pârâu zglobiu in mijloc. Si, cel mai neobisnuit, o liniste adânca, asa cum nu ai mai auzit demult. Nu tu motociclete nervoase, nu tu reporosuri de la sotie, nu tu sarcini de serviciu.
Doar tu si monumentul natural pe care il adulmeci cu toate simturile setate la maxim. In fata ochilor, o imprejmuire generoasa, in care sed trei cabanute, strajuite de stupi de albine si un iaz. Micul paradis. Te intâmpina doi catei tineri si veseli, flancati de o pisica grozav de frumoasa, cu ochi albastri si aere de printesa ofuscata.
Apare apoi si omul bun, dac get-beget, pe numele sau Augustin Horvat, cel care a fugit din lumea noastra ca sa isi faca propria sa lume, parca in ciuda noastra, a celor care il invidiem sincer. Are 38 de ani, vorba cumpatata si placuta si e gazda generoasa. Cea mai mare parte a maturitatii sale de pâna acum si-a petrecut-o in Italia. 14 ani batuti pe muchie, in care a lucrat ca pizzer, iar apoi in constructii. E stilul omului care tace si face. Asa a si pus ban peste ban, iar când treburile din Cizma nu au mai mers, s-a decis sa revina acasa.
„Daca esti gospodar, poti trai bine si in tara”, spune omul. La intoarcere avea la chimir ceva bani. Isi dorise de o viata sa aiba proprietatea sa in poiana minunata, asa ca prima investitie a fost sa isi cumpere 30 de ari de teren in mijlocul codrului. Familia sa, parinti si ceilalti, prietenii, ii sunt aproape, la Luizi. Si acum, un mesaj pentru fete harnice: inca nu s-a casatorit. Dar sa nu isi faca sperante pupezele care ar vrea sa se legene toata ziua in hamac si sa isi lustruiasca unghiile. In gospodaria lui Horvat e de munca. Sunt acolo vaci, o iapa care tocmai ce are si in mânz, iepuri, stupi de albine si multe altele. Basca un iaz cu pastrav, crap, caras. Si in pârâul din fata curtii sunt pastravi, la care aceeasi pisica-printesa pomenita mai sus se uita cu jind.
Pe un colt al cabanei centrale, mai mare decât celelalte doua, mai ales ca are si etaj, sta smirna o antena de satelit. Dar curent electric? „Am cumparat panouri solare. Sunt suficiente pentru cele 4-5 becuri pe care le folosesc si pentru aparatele casnice. Apoi, când am amenajat si celelalte doua cabane, am suplimentat cu inca doua panouri”, spune Agustin. Incalzirea e cu soba pe lemne si ce ar fi mai frumos intr-o noapte de iarna decât sa te scufunzi in liniste si in caldura focului cu lemne trosnind in soba? In iarna 2014-2015 a fost zapada de jumatate de metru, dar iarna trecuta abia daca s-a pus o plapuma de zece centimetri.
Cele doua cabane mai mici sunt pentru turisti, carora Augustin le deschide poarta cu generozitate. Miros de lemn, bârne trainice, paturi largi, decoratiuni minimale, televizor, curatenie. In ansamblu, pentru nepretentiosi, adica pentru adevaratii iubitori de natura si liniste si aer curat. O odihna de doua nopti in gospodaria lui Augustin inseamna combustibil pentru o luna de munca, daca nu cumva si mai mult. Are si trasura frumoasa, cu cal, de plimbat turistii. Vin multi pe acolo, dar majoritatea nu gusta tihna, ci se multumesc cu berea la pet, fumul de gratar si radioul din masina dat la maxim. Distractie, frate! Nu i s-a intâmplat nimic rau pâna acum, adica sa fie calcat de hoti, de hotentoti. Doar câte un mistret, ori un cerb, ori o caprioara ce ii mai trec prin curte neinvitati. Ce-i drept, in weekenduri il mai viziteaza si patrule de politie si jandarmi, sa fie totul ok.
A si plouat cât am stat de vorba cu Augustin, paziti de mâta cu privire de fiinta constienta de frumusetea si importanta sa pe aceasta lume, pe prispa cabanei de care se sprijina padurea. O boare de ploaie senina, peste toate ornamentele rustice aflate la tot pasul pe domeniul sau, facute de mâna sa. Om priceput, devotat muncii si mai ales naturii. Asa l-am perceput pe Augustin Horvat in jumatatea de ceas in care i-am fost oaspeti. Probabil ca mai are multe de spus, dar poate le aflati dumneavoastra, daca ii treceti pragul.
[wonderplugin_gallery id=”526″]
„Daca ar fi sa dai timpul inapoi, ai mai face o astfel de investitie?” – l-a intrebat tatal sau, intr-o zi. „Da! Hotarât ca da, ba chiar as fi facut-o mai demult”, i-a raspuns Augustin. Il salutam si pornim spre asfaltul nostru cel de toate zilele. Cu un gust amestecat de bucuria revederii cu miezul codrului si de invidie ca un om poate fi independent si poate face exact ce isi doreste.
