Am batut discret la usa de dupa care se auzeau râsete, aplauze si niste incurajari. Nu mi s-a raspuns, desi stiam ca vizita mea este anuntata, asa ca am apasat usor clanta si incet, pentru a nu deranja, am deschis usa, am intrat si m-am asezat. Noua copii luminosi de vârste apropiate, incurajau batând din palme si strigându-i numele, pe cel de-al zecelea coleg al lor care tocmai pornise intr-o cursa de parcurgere pe burta a unui ”traseu” destul de dificil, amenajat din cinci-sase trepte fara balustrada si mese de lucru.
Incununata de succes, intoarcerea ”la baza” a micului explorator a fost urmata de incercarea de a descoperi acelasi traseu de catre urmatorul si tot asa, pâna când toti cei zece copii au trecut prin aceleasi incercari. Lumina pe chipul lor a devenit de-a dreptul stralucitoare, iar vocile s-au incarcat de entuziasm printr-un ”Uraaaaa!” rostit la unison, odata cu anuntul facut de coordonatorul de echipa, la finele probei:
”Ati câstigat cinci cheite pentru proba asta! Bravo, Noroceii, supeeeer!”. Copiii traverseaza, apoi, cu precizie, independent, clasa, urmând-o pe doamna-coordonator, pentru a extrage dintr-un cosulet biletelul care anunta proba urmatoare. Un biletel scris in limbajul Braille. Atât micutii, cât si doamna-coordonator sunt nevazatori.
Pentru cine nu stie deja, de zece ani, teoretic, si de opt ani, practic, in judetul Bacau functioneaza primul si singurul centru de zi dedicat exclusiv copiilor cu deficiente senzoriale. De zece ani, teoretic, pentru ca primii doi ani (2006 – 2008) au insemnat, pâna la formarea efectiv a unui grup de beneficiari, campanii de constientizare in comunitate cu privire la drepturile si indatoririle persoanelor cu dizabilitati in general si a celor cu deficiente senzoriale in special. Inima acestei initiative a fost (si a ramas) psiholog Adriana Rosu, de altfel si primul (in acei ani) interpret in limbaj mimico-gestual acreditat din tara.
Adriana Rosu, salariata la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Bacau, motivata de simpla observatie a faptului ca nu prea erau servicii pentru persoane cu deficiente de auz si de vaz si ca in Bacau, cel putin, nu exista un loc in care copiii cu astfel de deficiente sa beneficieze de servicii specifice, si-a luat inima in dinti si, in 2006, a infiintat Asociatia de Sprijin pentru Parinti cu acest scop. In 2008, urmare a unor eforturi considerabile (cele mai dificile obstacole au fost si, din pacate, ramân cele legate de mentalitati) in cadrul Asociatiei s-a deschis primul si singurul(!) centru din judet pentru copii cu deficiente senzoriale: Centrul de zi Norocel. Aceasta a insemnat totodata si infiintarea primei grupe de copii prescolari nevazatori, integrata in sistemul educational special de stat.
In premiera, trei copii nevazatori vor merge in invatamântul de masa
”In 2008 s-a semnat un protocol cu Inspectoratul Scolar Judetean Bacau prin care, in structura Centrului de zi Norocel incepea sa functioneze o grupa de copii prescolari (grupa inclusa in structura scolara a Gradinitei speciale) – isi aminteste psiholog Adriana Rosu. Am inceput cu o grupa de sapte copii de 3 – 5 ani, jucausi, si cu tot atâtea perechi de parinti fericiti ca au posibilitatea, in sfârsit, sa-si creasca acasa copiii si nu la Târgu Frumos sau Buzau, Focsani ori Bucuresti in sistem rezidential, mergând in vizita in timpul scolii si avându-i acasa doar de sarbatori sau in vacantele scolare”.
In prezent, cinci din cei sapte copii nevazatori care au inceput ca prescolari activitatea la Norocel sunt in clasa a IV-a, iar dintre ei, gratie zbuciumului echipei Asociatiei Sprijin pentru Parinti Bacau, devotamentului si luptei la propriu cu un sistem, intru credinta ca asa este normal, din toamna, trei vor intra la clasa a V-a, in premiera, in sistemul de invatamânt de masa. Copiii vor merge la Scoala Gimnaziala „Alecu Russo” din municipiul Bacau, unde spatiul unei clase va fi adaptat nevoilor de deplasare ale celor trei elevi.
„Suntem emotionati si suntem fericiti. Si noi, si copiii si parintii”, a marturisit Adriana Rosu. „Am gasit intelegere si receptivitate la conducerea scolii, doamna director Jeny Ghioc, precum si la psihopedagogul unitatii de invatamânt, doamna Ramona Cioarec, astfel ca, din toamna, trei Norocei vor intra, in sfârsit, in sistemul educational de masa. Urmeaza, desigur, sa adaptam clasa in care micutii vor invata si vom incerca sa avem intâlniri si discutii periodice cu viitoarele cadre didactice. Ceea ce multa lume nu stie – de aici poate aparea si un usor sentiment de teama – este ca nu este nevoie sa stii limbajul Braille pentru a preda unui nevazator. Este, insa, nevoie de usoare adaptari ale materialelor didactice”, mai spune Adriana Rosu.
Astfel, clasa va fi dotata cu un covor tactil si va beneficia de harta tactila pentru orientarea copiilor, iar materialele didactice – planse, harti – vor fi si ele putin adaptate. Copiii cu deficiente de vaz vor avea calculatoare pe care au instalate programe speciale si, de asemenea, vor beneficia de manuale audio.
Mergem inainte!
De la deschiderea Centrului de zi Norocel (str. Mircea Eliade nr.6, Bacau) pâna in prezent, numarul copiilor a crescut la 22.
„Copiii de la Norocel sunt cu totii integrati in sistemul educational special. Parte din ei isi desfasoara orele de scoala aici, noi având dotarile necesare, ei fiind inscrisi la Scoala Gimnaziala Maria Montessori Bacau. Ceilalti vin aleatoriu, din judet, pentru a beneficia de serviciile Centrului de zi”, a spus Adriana Rosu.
Pentru a ajunge in aceasta etapa, echipa Asociatiei Sprijin pentru Parinti Bacau, a parcurs un drum nu tocmai lin, nu intotdeauna incununat cu succese. Si, desi in prezent 22 de copii nevazatori se bucura de autonomie si au cunostinte temeinice – pentru vârstele lor – de matematica, româna, geografie, istorie etc. – gratie educatiei primite la Norocel, viitorul nu anunta nici el un drum usor de parcurs. „La deschidere – isi aminteste reprezentantul Asociatiei de Sprijin pentru Parinti Bacau, Adriana Rosu – eram mai multi adulti decât copii, dar nu conta decât ca urmeaza sa dezvoltam un serviciu pentru cei din urma. Au existat si atunci ca si acum oameni de bine ce ne-au incurajat, unii chiar s-au bucurat cu inima – Andre Muit, Daniela Titaru, Rodica Padureanu, Fundatia YANA prin Gabriela Mateiu, Fundatia Cartea Calatoare prin Mircea Bucur, reprezentanti ai SC A-Electronics, Cristina Petrescu sunt câtiva care-mi vin acum in minte – iar altii, doar au zâmbit si ne-au urat succes… Noi, precum am promis, ne-am apucat de treaba. Pentru Norocei am format abilitati, am format deprinderi, am inceput sa ne orientam, sa cunoastem mediul inconjurator, sa ne jucam cu alti copii (chiar de nu au aceeasi problema ca si Noroceii), am inceput sa ne facem unii altora surprize, sa invatam cum e cu punctele alea pe care le cheama Braille, unde si de ce se pune virgula in propozitie, de ce calculatorul vorbeste atât de tare si ciudatel când il deschidem… Am inceput sa dam evaluari, sa ascultam povesti, sa ne facem prieteni, sa ne bucuram unii de altii! Ne e mai greu, ce-i drept, cu desenele, câteodata ne creeaza probleme notiunea de orizontal si vertical sau forma pe care o are luna…..când e plina… Dar cine nu are si mici greutati?!”, spune, cu vocea blânda, Adriana Rosu.
Au fost zece ani cu de toate si intrezarind chiar si mai departe, pe alocuri, doar urari de „succes!” din partea unei comunitati total neadaptate pentru segmentul important de populatie cu nevoi speciale de orice tip, privindu-i, ascultându-i pe copiii de la Norocel dupa acesti zece ani, echipa Asociatiei Sprijin pentru Parinti se declara fericita. Fericita si pregatita, cu pasi mici, discreti si siguri, sa mearga mai departe in speranta ca, la un moment dat, mentalitatile se vor schimba. Si ca se va intelege faptul ca problema persoanelor cu dizabilitati in general, a nevazatorilor in cazul de fata, nu are legatura cu abordari de genul „vai, saracul!”, ci cu abordari cinstite de genul „oau, câte pot face acesti oameni” si „ai nevoie de ajutor?” sau „cu ce/cum iti pot fi de folos?”.
„Am crescut impreuna, am câstigat strângerea de mâna si imbratisarile a sapte copii. Au mai urmat 5, apoi inca 2 si inca unul si tot asa! – a incheiat marturisirea celor zece ani, Adriana Rosu. Si-uite asa, am ajuns sa avem vise, si vrei nu vrei, mergem inainte…”
Dragoste neconditionata intr-o lume aproape in totalitate neadaptata
„Urmatoarea proba din concurs inscrisa pe biletel este: raspunde la intrebari fara da si nu!”, anunta doamna-coordonator de echipa, anunt urmat de, din nou la unison: „Uraaaa!”. Si joaca incepe si totul este o explozie de bucurie, aplauze, hohote de râs chiar si atunci când se scapa, in rapunsuri, câte un „da” sau „nu”. Proba se incheie cu succes, un nou biletel anuntând urmatoarea provocare: citirea unui cuvânt, identificarea lui ca parte de vorbire, despartirea in silabe si formarea de grupuri de cuvinte. Nu lipseste proba de matematica, istorie, geografie etc. Copiii, pur si simplu, stralucesc in raspunsuri si participare la joc.
Dana Burghelea este profesor de psihopedagogie speciala la Scoala Gimnaziala Maria Montessori din Bacau, preda la clasa Norocel, si tot de opt ani, este voluntar la Centrul de zi. Este, de asemenea, nevazatoare si poarta in ea un noian de dragoste neconditionata pentru fiecare elev al ei in parte. Nu ridica niciodata tonul, nu sanctioneaza prin critica si cearta atunci când un micut mai greseste, iar modul de educare adoptat este bazat pe comunicarea pozitiva, apreciere si recunoasterea meritelor fiecarui copil in parte. Raspunsul primit din partea ucenicilor ei este, desigur, pe masura: rezultate excelente la invatatura, cresterea stimei de sine, dezvoltarea abilitatilor, foarte buna orientare in spatiu etc. Dana Burghelea este, pur si simplu, un munte de optimism, incredere si devotament fata de micutii pe care isi asuma sa-i educe, descoperindu-le o lume magica dincolo de intuneric. Asta nu inseamna insa ca primeste si aceleasi raspunsuri optimiste si curajoase din partea comunitatii. O comunitate, in 2016, total nepregatita in a recunoaste drepturile tuturor cetatenilor ei altfel decât la nivel declarativ…
Povestea Danielei la Norocel a inceput in 2008, atunci când, pe nerasuflate a raspuns „da!” unui apel telefonic. „Lucram ca profesor preparator la Tg. Frumos. Adriana (Adriana Rosu, n.r.) a aflat nu stiu de unde de mine, ca sunt bacauanca, m-a sunat si m-a intrebat daca vreau sa formez o grupa de gradinita de copii nevazatori, iar eu am zis da! fara sa gândesc”, povesteste prof. psihopedagog Daniela Burghelea. „Imediat dupa aceea, am inceput sa ma gândesc la problema autonomiei copiilor si la tot ce ar fi presupus munca de profesor la o astfel de grupa de copii. Asta si pentru ca eu nu sunt nevazator din nastere. Si este o mare diferenta intre a fi nevazator din nastere si a deveni nevazator ulterior nasterii. Temerile au scazut insa când m-am intâlnit efectiv cu Adriana. S-a purtat cu mine atât de firesc ca m-a cucerit. Am comunicat una cu alta de la bun inceput cât se poate de firesc”, spune Daniela. Asa, firesc, a inceput Daniela drumul la Norocel. Un drum pe care-l parcurge zi de zi de atunci, cu toate piedicile nefiresti pe care le intâmpina, plecând de la mentalitati, inclusiv cele ale parintilor de copii nevazatori.
„Ne-am luptat inclusiv cu mentalitatea parintilor – spune Daniela -, care nu voiau nici sa-i lase pe copii sa manânce singuri. Acesti copii au un intelect normal, ei trebuie doar ajutati si incurajati sa devina autonomi. Parintii refuza sa le dea si bastoanele care i-ar ajuta mult la deplasare. Nu mai vorbim, pe de alta parte, de mentalitatea comunitatii. Pentru ca, realist vorbind, in prezent, un nevazator singur, chiar si cu baston, nu se descurca pe strada”, a recunoscut Daniela Burghelea.
Cu mult curaj, Noroceii experimenteaza insa o multime de lucruri. Mersul la cumparaturi singuri e unul din experimente. „Ne-am luat bastoanele si am plecat la supermarketul de lânga Centru. Am ajuns la raionul legume-fructe. Super, ne-am zis. Acum, hai sa cumparam! Au! Stai un pic. Avem nevoie de pungute. De unde le luam? Fructele trebuie cântarite. Ok, am gasit cântarul! Uau! Trebuie sa apasam pe taste, dar pe care taste? Ei, hai, ne-am descurcat pâna la urma. Hai la casa sa platim! Unde-i casa? Aha, am descoperit-o. Ajungem la casa, dam sa platim. Reactia, mereu aceeasi: vaaaaaai, saracii de voi! Raspund: de ce, doamna, saraci? Credeti ca nu avem cu ce plati?”, povesteste, facând haz de necaz, Daniela. Ce-i drept, cu ajutorul semenilor, experimentul a fost un succes. Pe de alta parte, cu toata bunavointa, atitudinea semenilor, de cele mai multe ori, doare. „De la cum te adresezi, pâna la cum actionezi efectiv, o regula de baza in a ajuta un nevazator este nu sa-l duci la destinatie, ci sa-i explici, sa-l ghidezi, cum sa ajunga la ea”, spune Daniela.
La teatru, la filarmonica, micutii nevazatori n-au fost decât când ei insisi au urcat pe scena. „E greu de ajuns oriunde. Strazile nu sunt adaptate. Cu exceptia celor câteva semafoare speciale – multumim si pentru acelea! – strada nu este adaptata. Si in institutii nu ai acces, pur si simplu, desi accesibilizarea lor nu ar presupune decât minime eforturi. Conform legii, de altfel”, apreciaza psihopedagogul bacauan. Hartile tactile in toate institutiile publice ar fi primul si cel mai important gest de normalitate in comunitate. „Am vrea sa mergem la muzee, la teatru, la filarmonica. Accesul in toate institutiile publice ar fi altul, dar avem nevoie cel putin de harti tactile. Iar noi am putea ajuta la realizarea acestor harti. Dar… Nu stiu, imaginati-va pentru o zi ca sunteti legati la ochi si descurcati-va!”, spune Daniela Burghelea.
Pentru achizitionarea unei imprimante Braille care ar ajuta echipa Asociatiei Sprijin pentru Parinti Bacau la realizarea unor harti tactile, dar nu numai, aceasta are nevoie de circa 5.000 de euro. E urmatorul vis mare al Noroceilor. Cine stie, poate visul se va implini cu putin ajutor si din partea semenilor. La fel cum, in opt ani, alte visuri au devenit realitate: dotarea Centrului cu hârtie speciala pentru scris, aparate Cubaritm pentru matematica, manuale imprimate Braille, manuale audio si chiar câteva calculatoare pentru invataceii nevazatori.
