Si pictorii poarta cu ei, poate nestiut, acel „suflet de poet”. Multi sunt melomani. Cei atrasi de natura, nu numai peisagistii, ajung pâna la urma pescari si mai rar vânatori. Luci, asa cum il striga prietenii pe Ion Mihalache, nu combina pasiunile. „Am incercat, luând cu mine sevaletul când am plecat la pescuit. Nu merg amândoua in acelasi timp. Fiecare cere alt tip de concentrare. Nici stiuca nu vine la tine daca te vede asa de ignorant.”
Unde poti sa cunosti mai bine un pictor daca nu in atelierul lui de creatie, vorbind despre cu totul altceva decât despre pasiunea care i-a devenit profesie. Il sun si programam sa-i fac o vizita, la sediul Filialei Bacau a Uniunii Artistilor Plastici, Galeriile Frunzetti. Acolo are atelierul. Ajuns in holul de la etajul unu, ma orientez cu usurinta. Din spatele unei usi se aude muzica in surdina. Imi deschide imediat dupa ciocanitura. Prima data apare o barba putin sura, apoi doi ochi albastri. Ochelarii i se sprijina pe cutele de pe frunte. In mâna dreapta tine lumânare o pensula. Camera e inalta, luminoasa. Lucrarile terminate sunt asezate in ordine. Pe sevalet, o compozitie abia inceputa. Da sonorul si mai incet.
„Prefer muzica linistita, nu un gen anume. Blues, simfonica… pâna spre rock. Ma izoleaza de exterior…” Iau loc pe un fotoliu, mai intr-un colt, convenind sa stam de vorba cât el continua sa lucreze. Arunc priviri prin toate colturile. Lipseste ceva! Nu! Nu lipseste! Sub tocul de sus al usii, coltii unor guri infometate pândesc din umbra. Sunt sapte capete de stiuca, trofee pe care Luci nu s-a indurat sa le puna in ciorba.
Când te manânca talpile…
Refuz cafeaua. Sta in picioare in fata sevaletului. Combina culori, aruncând din când in când o privire spre un castron cu trei mere, asezat pe masuta de lânga mine. Uitându-ma mai atent, le regasesc abia conturate pe pânza. Credeam ca sunt de protocol si realizez ca era cât pe ce sa „abuzez” de unul, stricându-i compozitia. Aflu ca a dat ochii cu viata la Borlesti, Neamt. Ii urez „La multi ani!”. Marti, cinsprezece martie, a implinit cinzeci si doi de ani. Inclinatia artistica l-a adus in Bacau, la Liceul de Arta. Dupa bacalaureat si-a urmat in continuare visul.
„Am absolvit Academia de Arta Bucuresti in nouazeci si sase, specialitatea arta murala. Scoala de pictura bisericeasca. Sase ani! Se mai studia atât la Conservator, Arhitectura si Medicina. Mi-au spus atunci mai multi, ca daca vreau sa pictez, sa intru in rândul lumii, sa-mi caut un serviciu. Datorita UAP-ului m-am reintors in Bacau, la filiala de aici. Firea mea nu rezoneaza cu programul fix. Catedra nu m-a atras.” Cu pescuitul… la fel ca si cu desenele, de mic. „Umblam si eu cu boldul indoit si firul de pescuit «de capatat».
Am copilarit lânga un pârâias, care la un moment dat se cracuia cu altul mai mare. La confluenta lor erau niste ghioluri adânci, pline cu peste. Dadeam cu râma, musca… Scoteam! Era mult boistean. Mai rar, mai intra si câte un clean. Dupa ce m-am stabilit in Bacau am luat-o in serios. Nea Fanica Pristavu ma provoca. Mi-a aratat cât de frumoase sunt aici locurile de pescuit. La Sascut, Racaciuni. Tot de atunci m-am si dotat. Am inceput sa cumpar câte o lanseta, din bazar. Din alea zombi, din doua bucati, nu scumpe. Dar erau mai rezistente atunci. Mulinetele «Cardinal» sunt si acum functionale. Si-am avut noroc sa intre si câteva capturi mari, la crap. La Racaciuni, daca te duci la stationar, trebuie sa ai cu tine cel putin trei lansete.”
Prefera mai mult pescuitul la rapitor. Asta datorita timpului necesar pentru pregatire. Una e sa te plimbi pe mal cu o singura lanseta, dând la lingurita sau vobler si alta e sa-ti faci tabara pentru trei zile, pe malul apei, stând la cort. „Sunt momente când lucrez in atelier si vad vremea frumoasa de afara, sau câte-un asfintit. Si-atunci simt cum ma manânca talpile. Macar o jumatate de ora sa merg la un peste. Am o lanseta pe care o tin tot timpul in portbagaj.”
La asfintit… când apa e sticla
„Pacat de peisajul de la Insula. Ma simteam acolo ca in Delta.” Ca orice pescar care se respecta, Ion Mihalache are si el locurile preferate. „La Racaciuni, la stejar ii spun eu, la marginea padurii. De fapt e un artar. Vedeam locul de peste canal, dinspre coada lacului de la Galbeni. Am intrebat pescarii cum se ajunge acolo si mi-au spus ca sunt proprietatile oamenilor din sat. Ma iau la bataie. Este o zona frumoasa, linistita. Când am mai mult timp, acolo merg. Chit ca prind sau nu, intind cortul doua-trei zile si stau. Ma recreez. Am avut parte anul trecut de o dimineata perfecta, la mijlocul lui iunie. Pe un cer senin, rasarea soarele si apunea luna. Si-am prins si multa platica. M-am imprietenit cu localnicii si chiar am ajuns sa avem niste relatii foarte frumoase.
Pe balta nu conteaza vârsta, profesia. Toti suntem oameni si trebuie sa ne respectam.” Ii fac o fotografie cu trofeele de deasupra usii. Era loc si pentru capul unei stiuci uriase, agatata in cârlig dar scapata din cauza agrafei. „Nu sunt un pescar foarte bun. Am vazut meseriasi care prind. Sunt unii innebuniti daca nu se duc acasa cu peste. Dar nu acesta trebuie sa fie scopul. Pentru mine, atentia care o acord unditei, nestiind ce-i in apa, ma deconecteaza. Nu mai zic de peisaj, pasari, lebede…” Oricât de sportiv ar fi, pescarul trebuie sa mai prinda din când in când si câte un peste. „Admiram un apus de soare superb, la Balta Albastra. Aveam eu un loc care-ti inspira dragoste pentru peisaj. Apa reflecta ca oglinda. Am aruncat intr-o doara. A intrat din prima, din stuf. Este deocamdata recordul meu. Trei stiuci mari prinse in jumatate de ora.”
Stiuca lipsa la inventar
„De la insula am cele mai frumoase amintiri. Nu incepusera inca lucrarile. Tot asa, pe fuga, o ora pe-nserat, in coltul ala dinspre placi, aproape de baraj. Am aruncat. Din prima s-a repezit una mica. Un pix din ala. Am lasat-o in pace. Imi strica apa. M-am dus in dreapta vreo douazeci de metri. Mai erau doi pescari. N-am vrut sa-i deranjez. Am luat-o iar inapoi. Arunc lânga mal. Am simtit in umar smucitura. Unde sa-i mai las fir in apa de jumatate de metru. O scapam in stuf. Da-i si chinuie-te. Am adus-o aproape. N-aveam nici minciog. Tremuram de emotie când am vazut namila.
Imi clantanea rotula. Strig la pescarii aia doi daca n-au ei unul. Stateau si se holbau la mine ca hipnotizati. Reusesc s-o prind de dupa gât. Când s-o ridic… imi aluneca. Ma improasca tot. Era bine prinsa in ancora. Dupa doua minute a aduc aproape iar. N-o mai scap. Sase kilograme avea.” Amintirile legate de esecuri ramân mai vii in memorie fata de evenimentele care ti-au adus bucurii. „O stiuca, mult mai mare, am pierdut-o din barca. Dar atunci m-am distrat. (Asa se spune când iti indulcesti ghinionul). Tot la asfintit… apa fara niciun val. Se vedea pâna pe fund. A muscat. Vreo douazeci de minute a facut spectacol.
Doua lumânari pâna am adus-o la barca. Parca urmaream un film pe Discovery. Iar n-aveam minciog. Cu chiu cu vai am reusit s-o ridic pe marginea barcii. O vad si acum. Statea in cumpana de la jumatate. Ori a cedat, ori n-am inchis eu bine agrafa care lega montura. S-a desprins. N-a cazut in barca. A tras-o apa. Nu mi-a parut rau. Pentru spectacolul pe care l-a facut, merita sa traiasca.” Luci are putine lucrari de pictura având ca tema pescuitul. Nicio natura moarta cu peste. Dovada ca nu vrea sa amestece pasiunile. Acum nu mai are timp de pescuit. Este pe ultima suta. La inceputul lunii aprilie ne invita, la Galeriile de arta Frunzetti, la vernisajul unei inedite expozitii personale de pictura. Ii urez deci, penel intins cu spor… pe pânza!
