Aproape toata viata au trait la Vatra Dornei, iar la batrânete, nu stiu din ce motiv, si-au cumparat o casuta în alta zona si s-au retras acolo, între pomii din livada. Erau vecinii mei de peste drum, iar prezenta lor, simplul fapt ca îi stiam acolo, lumina becului ce razbatea seara de dupa o draperie a unei camere, toate acestea dadeau viata locului. Anuca fusese educatoare si avea o eruditie aparte, ce o scotea în evidenta în tabloul satului. Plus o cochetarie asisderea, purtata cu grija în amintirile din tineretea-i demult trecuta.
Tricota mult si interesant, facea rame pentru iconite si tot felul de chipuri din tricot, pe care ori le dadea cadou, ori la schimb prin vecini, pe un castron cu oua, pe un bidon cu lapte de vaca proaspat muls, la înserat.
Cu toata forta palida a trupului adus de spate il îngrijea pe Iustin, sotul ei octogenar, apasat de betesuguri adunate cu vârsta. Si el fusese cadru didactic, iar acum toata ziua asculta stirile la radio, citea ziare, iar când le ispravea, le recitea. Parea ursuz si iesea rar din casa, dar numai suferintele fizice îl faceau sa para asa. Anuca îi cumpara de la chioscul din sat tot ce îsi permitea mai bun, iar daca banii nu îi ajungeau, uneori lua pe datorie, la caiet, biscuiti cu cacao si salam din cel mai bun.
Nostalgia
Aveau copii profesori, la oras, care îi vizitau destul de des si le asigurau cele necesare. Singuratatea nu le-o luau însa niciodata si nici amintirile nepretuite ale unei vieti în care era limpede pentru oricine ca s-au iubit cu nesat. „Era cel mai mândru barbat de la Vatra Dornei. Era ca bradul”, spunea blajin Anuca, despre omul vietii sale, de fiecare data când ma vizita. Se aseza pe un scaunel în curte, cu picioarele în iarba, si povestea despre el. De multe ori nu o ascultam decât în treacat, fiindca imi vedeam de treburi, mai spargeam lemne, mai curatam pomii, mai bateam o sipca, si ea statea la locul ei si vorbea despre cât de mândru era Iustin al ei. Anuca era genul minion, avea trasaturi frumoase, chiar si acum, inspre amurg, asa ca alegerea lui Iustin pentru ea parea justificata.
Uneori o vedeam cum, maruntica, zorea pasii pe cararuie de-a lungul gardului, sa îsi viziteze vecinele de vârsta ei. Dar asta se întâmpla rar; dialogurile ei cu celelalte femei se infiripau mai anevoie, fiindca ea avea o boemie neinteleasa în lumea rurala, aspra, cu pragmatism brut si palme batatorite de munca fizica.
Iustin ramânea mereu acasa, bea cafea, asculta stirile si o astepta pe Anuca. Iar ea ii aducea uneori placinta calda cu brânza, primita în vecini, pe care o mâncau cu lapte rece. O delicatesa.
Plecarea
Despre Iustin nu am stiut niciodata cât era de bolnav cu adevarat. Brusc, de parca ar fi avut vreo treaba urgenta de rezolvat pe undeva, în iarna a plecat. Pur si simplu s-a stins, iar Anuca si-a pierdut reperul vietii. Cel mai mândru, cel ca bradul, dupa care multe fete întorceau capul altadata, iar ea a fost aleasa, norocoasa. Zeci de ani au fost împreuna si s-au iubit cu nesat. Iar acum a ramas la o margine de lume si de viata, ca la o margine de hau, fara nici un punct de sprijin. Copiii au luat-o la oras, sa locuiasca la ei. Nu a rezistat fara Iustin decât patru luni.
Casa de peste drum de casa mea e învaluita de crengile merilor, printre care nu mai razbate nici o lumina, nici un sunet, ci o mare si pustiitoare singuratate. Uneori, pisica Anucai si a lui Iustin revine de prin vecini, unde s-a aciuat, si se odihneste pe gardul casei. Are o figura nostima si am pozat-o.
Nu stiu de ce, pe Anuca sau pe Iustin nu i-am pozat niciodata. Doi oameni oarecare, cu o poveste pe care nu am avut niciodata rabdare sa o ascult pe îndelete, asa cum o spunea Anuca, asezata pe scaunelul din curtea cu iarba atât de verde. Dar despre care, de fapt, stiu doar ca au fost, s-au iubit fara sfârsit si, grabiti, au plecat.
