Privindu-ne unii pe altii doar in hainele rutinei, ale profesiei, ajungem sa spunem ca ne stim (sau nu) noi, oamenii de serviciu. Ne gândim prea putin, insa, raportându-ne unii la altii doar asa, ce se afla dincolo de haine. Si daca, intr-adevar, ne stim? Suntem recunoscatori (sau nu) medicului, avocatului, profesorului, jurnalistului, functionarului, aviatorului, pompierului, politistului, bucatarului, cosmeticianului etc. pentru ceea ce ne-a oferit pe moment, asumat (sau nu), in acel unic moment in care noi am avut nevoie de ei. Totusi… Dincolo de uniforme, de halate albe, de robe, de sorturi, de manusi, ce bucurii ducem neimpartasite si ce poveri purtam cu zâmbetul pe buze, CINE SUNTEM si, oare, ne-am gasit? Despre toate acestea am gasit ragaz sa ma intreb stiind-o pe Laura de ani, dar abia acum cunoscând-o.
Laura Heretiu are 31 de ani, este din Bacau, absolventa a Colegiului National ”Gheorghe Vranceanu” (matematica-fizica) si profeseaza ca medic reumatolog in Bucuresti. Din 2011, Laura a inteles insa si continua sa o faca – ne-a spus – ca viata ei nu inseamna doar halatul si nici doar viata pacientilor ei. Profesia pe care a ales asumat sa o faca ii lasa loc, in ciuda aparentelor, si de cautari de sine. Din 2011, Laura a descoperit ca sub halat mai sunt câteva pasiuni: pictura si literatura. Se mai jucase cu ele, le cunoscuse inca din anii copilariei, dar constientizarea de timpuriu a nevoii de aliniere la ”normalitate”, asa cum normalitatea e trasata de un sistem, a facut-o sa-si lase deoparte pasiunile pentru a se concentra pe cariera. Una, de asemenea, pe care si-a dorit-o. Din 2011 insa, cariera nu mai inseamna TOTUL pentru Laura. Ci, totul ei este dat acum de constientizarea nevoii de a armoniza ”ce trebuie sa fac” cu ”ce-mi place, dincolo de trebuie, sa fac”. Laura este o carte de filosofie…
Laura ne vorbeste
Reporter: Laura, te stiu ca un bun profesionist in medicina. De ceva vreme, am cunoscut insa – multumim retelelor de socializare! – si o alta latura a ta, aceea de pictor. Pictezi frumos si ai avut chiar si expozitii. Când ti-ai descoperit pasiunea pentru pictura?
Laura Heretiu: Pictam in copilarie, la scoala, la ora de desen si uneori singura, acasa. Se intâmpla mai ales in preajma sarbatorilor de iarna, când nu mai aveam teme de facut, desi felul in care percepeam eu pictura era departe de a fi ”o pasiune”. Era mai mult o joaca. Se intâmpla rar si nu i-am acordat atentie, de fapt intregii mele laturi creative nu i-am dat atentie, pentru ca mi-am dorit sa fiu medic de mic copil. A urmat o perioada lunga in care culorile mi-au fost necunoscute. Parca nici nu existase vreodata copilul caruia ii placea sa deseneze, sa creeze. L-a inlocuit in liceu eleva careia ii placea sa scrie si care adora orele de româna. Aceeasi eleva care voia sa se faca medic. Asa ca a urmat facultatea de Medicina…
Am intrat la facultate cu o medie foarte mare, ceea ce a crescut mult stacheta in mintea si sufletul meu si m-a indepartat cu totul de scris, de pictura… A fost o provocare uriasa, m-am daruit trup si suflet facultatii si am descoperit multe lucruri despre mine. Mai târziu, in 2011, eram in Rezidentiat, in anul III si incepusem sa fac garzi. Ma simteam obosita si parca lipsea ceva, o bucata din mine, asa ca intr-o zi de aprilie, ACEA zi de aprilie, mi-am lasat privirea atinsa de câteva tablouri de pe Internet. Le-am privit pret de câteva secunde si am simtit ceva nou, ce nu mai simtisem pâna atunci in fata unor picturi.
A fost un declic in mintea mea. Picturile imi daruiau ceva necunoscut, dar extrem de familiar deopotriva. M-am simtit imediat conectata cu ele, o traire complet noua si autentica, iar pe lânga frumusete, maiestria lor devenise dintr-o data extrem de fireasca pentru mine.
”De mâine ma apuc de pictat!” a fost cea mai naturala propozitie pe care mi-a oferit-o secunda urmatoare. A doua zi, imi cumparasem deja primele ustensile, o cutie mica de acrilice si câteva cartoane pânzate. Am pictat o luna aproape continuu…
Reporter: Vorbeste-mi in continuare despre pasiunea ta. Despre inspiratia ta. De unde te inspiri când pictezi, cum, pentru cine, de ce?
Laura: Depinde foarte mult de starea in care sunt. E o energie subtila, greu de descris in cuvinte, pe care o simt atunci când pictez si de care am nevoie. De cele mai multe ori, pictura autentica, asa cum o vad si o caut eu, nu vine din nimic. Consider ca pentru mine, orice forma de arta, devenita scop, moare putin. De cele mai multe ori, sunt mici fragmente, poze, personaje sau alte picturi care ma inspira, dar nu am pictat niciodata dupa un model. Am incercat de câteva ori sa „imi propun” o pictura. Rezultatul a fost… nimic sau o mica frustrare. Am ajuns intr-un final sa le transform in altceva in clipa in care am devenit mai toleranta cu mine si mai saraca in asteptari. Cele mai frumoase trairi pe care le-am avut prin pictura au fost atunci când nu mi-am planificat nimic, când eram prea obosita pentru a constientiza vreun scop.
Reporter: Când, cum ai inteles ca te regasesti in pictura si cât si cum au inteles cei din jur, regasirile tale?
Laura: Ma regasesc uneori in pictura, asa cum ma regasesc in medicina, in scris, prieteni, familie, evenimente. Când am inceput sa pictez, in 2011, am crezut pentru o clipa ca mi-e noua, adevarata si poate, de ce nu, unica menire. Ulterior am aflat ca pentru mine, nu e o reteta pe care o aplic si gata, ci e valabila pâna la sfârsitul vietii. Cred ca pictura, ca si celelalte daruri ale vietii mele imi ofera momente. Uneori, simt ca joaca de-a culorile ma intregeste si ca anuleaza orice alta traire pe care o am in momentul acela. Acelasi lucru se intâmpla si cu meseria pe care o am, cartile de medicina pe care le iubesc, scrisul si tot asa. Cred ca eu si noi toti de altfel, suntem fiinte extrem de complexe, intr-o perpetua schimbare si ca pe parcursul vietii ne sunt oferite tot felul de evenimente care ne pun fata in fata cu noi. Alti noi, dar aceiasi. Ca nu exista o reteta care sa ne „salveze” de la orice traire sau eveniment. Ca avem, mai curând, potentialul de a ne transforma decât de a ne abandona unui tipar si de a imbratisa evenimentele intr-un fel unic.
Cei din jurul meu au fost si sunt foarte suportivi, m-au incurajat in permanenta sa continui. Incepând cu mama mea, care a fost in mod real surprinsa la primul contact cu picturile mele, desi ea insasi e talentata la desen si continuând cu prieteni, colegi. Cred ca, de fapt, oamenilor din jurul meu le datorez continuitatea. Reactiile lor m-au incurajat de cele mai multe ori in momentele in care eu nu vedeam in desenele mele decât niste schite puerile si indrumatorilor mei, de la Spitalul „Sf. Maria” din Bucuresti care mi-au organizat prima expozitie, in 2012, le datorez foarte mult. A fost o expozitie restrânsa, in spital, de Craciun. Un moment unic pentru mine, de validare, in primul rând, si in al doilea rând si mult mai important, desi la un nivel mult mai subtil, de optimism si incredere ca din inima nu pot iesi decât lucruri frumoase.
Reporter: Aparent, profesia de medic nu pare a avea nimic de-a face cu pasiunea pentru pictura. Ascultându-te, insa… Cum se imbina profesia ta in medicina cu pictura?
Laura: Asta e o intrebare la care incerc sa gasesc si eu raspunsul. Sunt perfectionista din fire si consider ca e destul de dificil sa te concentrezi pe doua sau mai multe tinte si sa le faci bine. Norocul e ca pentru mine, culorile nu inseamna prea multa indârjire, ci mai curând libertate si eliberare. Probabil ca daca as vrea sa ma concentrez doar pe pictura, lucrurile s-ar schimba. Asa ca pentru moment, singurul raspuns pe care il am, rezultat al unor aprinse „dezbateri interioare” e acela ca am nevoie de ambele. Medicina este o sursa de fascinatie, cred ca daruieste unele din cele mai interesante informatii pe care le poate descoperi un om. Mai mult, medicina imi satisface nevoia de concret si aceea de a-mi depasi anumite limite. Apoi, intervin pictura si scrisul care dau nuante si fac evenimentele mai fluide si, uneori, mai usor de acceptat.
Reporter: Ai avut de curând un vernisaj ”adevarat” in Bucuresti…
Laura: Mi-am dorit asta. Anul trecut, am petrecut sase luni in Londra pentru un proiect de cercetare. A fost una dintre cele mai complexe experiente de pâna acum, timp in care mi-am re(descoperit) aspiratii si noi fatete. Din discutia cu unul dintre prietenii mei londonezi mi-a incoltit dorinta de participa la o expozitie oficala. Aveam cumva nevoie sa-mi demonstrez ca din lucruri aparent irationale, din momente lipsite de logica, scop, finalitate, ca acea clipa primavaratica din 2011, pot iesi lucruri concrete. Amicul meu a zâmbit si m-a incredintat ca voi reusi. I–am raspuns cu un zâmbet foarte firav si neincrezator, dar pastrându-mi vie dorinta. La vreo 2 luni dupa ce m-am intors in tara, am inceput sa caut. M-am lovit de destule usi inchise, de o mica „epopee” as putea spune, generata in primul rând de lipsa mea de experienta profesionala in pictura, a informatiilor si a studiilor in domeniu. M-am resemnat intr-o zi in care deja ma frustra destul de tare subiectul. Mi-am recapatat zâmbetul când mi-am amintit chiar spusele mele: „Arta devenita scop moare”. Asa ca am decis sa ma opresc din cautari, altele decât senzatiile subtile si autentice pe care mi le ofera culorile pe pânza. Am incetat sa astept. Si cu aceeasi cadenta cromatica pe care o regasesc atunci când renunt la orice tehnica, a venit si raspunsul. Intr-o zi de februarie, in convalescenta fiind dupa o saptamâna destul de chinuita, am vazut un anunt al unei galerii pe o retea de socializare. Galeria organiza o expozitie colectiva la care erau invitati sa participe artisti de toate categoriile. Am trimis mai mult mecanic un e-mail cu vreo patru lucrari, iar rapunsul a venit prompt si prietenos. Câteva saptamâni mai târziu, aveam sa ma bucur de un moment foarte frumos la vernisajul expozitiei colective. A fost din nou, o clipa unica ce mi-a oferit, dincolo, de incarcatura evenimentului in sine, din nou, optimism si incredere ca tot ceea ce ai de facut este… sa-ti doresti. Ca pâna la final, lucrurile pe care ti le doresti isi gasesc drumul catre tine.
Reportrer: Laura, vei continua sa pictezi? Sa scrii?
Laura: Voi continua sau macar voi incerca, in limita posibilitatilor, sa fac acele lucruri care imi umplu inima, indiferent ce forma vor lua ele, ca vor fi litere, acrilice, uleiuri sau carti uriase de medicina, oameni sau evenimente.
Reporter: Spune-mi despre tine si despre ”fii tu insuti!”. Despre cautarile noastre umane, despre iubire, despre daruire…
Laura: Despre mine… Om sunt. Poate cu multe intrebari si putine raspunsuri. Nici nu mi le doresc pe toate. Ar face cautarile mult mai putin intense. Cred ca acest „a fi tu insuti” este mult, mult prea mult rostit si supra-interpretat. Distorsionat chiar uneori si pare-se ca a devenit o moda „cautarea”. Poate ca „a fi tu insuti” inseamna uneori sa accepti ca nu stii cine esti. Si sa taci. Vad destui oameni avizi dupa „unicitate” pentru ca acest lucru atrage atentia asupra lor. E ca o competitie pentru originalitate care de cele mai multe ori nu se incheie cu nimic sau cel mult cu mediocritate. Pentru mine, a fi tu insuti, capata conotatii diferite cu trecerea timpului. AZI inseamna discretie, pentru ca zgomotul distrage atentia de la adevar. Apoi inseamna valorificarea trasaturilor si a calitatilor native, forta aceea sensibila, subtila care te conduce catre situatii si medii concordante cu tine, lucru destul de anevoios uneori, in conditiile presiunilor sociale, a educatiei si de ce nu, a fisurilor naturii umane… si nu in ultimul rând si poate cel mai important, acceptarea. Recunoasterea defectelor, a cicatricilor, a fragmentelor noastre intunecate, a demonilor. A lucrurilor pe care le urâm sau pe care le vrem schimbate, mai bune, altfel sau inexistente, a amalgamului de elemente neconforme cu asteptarile noastre, a caramizilor care ne tin pe loc in fata mirajului de a fi „perfecti”. Iubirea este pentru mine marea provocare, pentru ca ea inseamna mai mult decât aliniere, compatibilitate, fie ca se indreapta catre meserie, partener sau sine. Inseamna impacare, detasare, apreciere neconditionata. A noastra in primul rând. Cred ca oamenii care iubesc autentic, care au invatat sa „iubeasca si raul” sunt oamenii cei mai fericiti.
Reporter: Spune-mi despre pasiunile tale toate, despre poezie, despre filme, despre muzica…
Laura: Pasiuni sau „patimi”, citeam cândva intr-o carte. Pare-se ca pasiunile noastre vin din lucrurile care ne provoaca cel mai mult. Da, imi place arta in general si tot ce tine de creativitate. Arta devine uneori sinestezica pentru mine, e mai mult decât simpla prezenta si observatie. Imi plac oamenii, dansul. Si proiectele pe termen lung. Vietile actorilor, evenimentele glamour si frumosul. Imi plac cartile de medicina, cele multe si mari si tot ce tine de a invata prin observatie sau analiza. Microscoapele. Atlasele si ciocolata. Si imi place sa dau examene. Cred ca e una din patimi, pentru ca la un moment dat, dupa zecile de examene „muncite” am realizat ca imi place presiunea examenelor si sentimentul eliberator de dupa. Imi place ca ma insel uneori si ca nu stiu multe lucruri. Imi da un sentiment de siguranta, ca exista variante, solutii pe care nu le cunosc dar le pot descoperi. Imi place sa-mi depasesc anumite limite si ador momentele in care inteleg sau descopar ceva nou care mi s-a parut imposibil pâna atunci. Urasc sa fiu intrerupta când invat sau muncesc si duplicitatea. Si extremele de temperatura.
Despre dorinte…imi doresc sa fiu sanatoasa, eu si prietenii, familia, oamenii dragi mie. Imi doresc cu ardoare sa fiu atât de pregatita si informata intr-un domeniu incât a-i invata pe altii sa fie ceva natural. Imi doresc sa traiesc intr-un mediu concordant cu mine si imi doresc sa invat sa ma accept mai mult. Sa fiu mai toleranta cu mine si sa incetez a fi cel mai mare dusman al meu. Si imi doresc o familie a mea.
Reporter: Spune-mi tot ce simti, ca eu sa pot spune povestea ta mai departe…
Laura: Cea mai provocatoare intrebare… Poate ca daca povestea mea se va alinia altor sute si mii de istorii despre cautari, regasiri si fericiri cuantice se va ajunge intr-o zi la o „masa critica” de cuvinte si trairi care vor face lumea mai frumoasa. Nu mi-am propus nici un mesaj, dupa cum nu mi-am propus sa pictez. Vreau doar sa spun ca suntem fiinte plurivalente, ca putem renaste, ca putem gasi uneori in noi energii nebanuite daca imbratisam rabdarea si increderea. Si daca suntem atenti la semnale.
Lectiile pe care le-am invatat in ultimii ani sunt straine de acel ”Eu” competitiv, orgolios, vesnic in incercari de autodepasire. Sunt mult mai subtile si mai greu de asimilat decât miile de pagini citite sau decât toate teoriile posibile. Totul consta in prezent, orice ar insemna el si uneori, o clipa iti anuleaza sau dimpotriva iti inalta tot ceea ce ai putut crede timp de ani. Totul e conectat dupa cum totul e relativ. Orice experienta vine la pachet, cu bune si rele si in spatele aparentelor se pot ascunde infinitati. Am mai invatat ca unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine este acela de a accepta o infrângere, dar ca, uneori, dincolo de ea se pot ascunde lucruri minunate. Am mai invatat ca a te pune fata in fata cu fricile tale e eliberator, dupa cum am invatat ca a repeta la nesfârsit acest proces te epuizeaza. Ca uneori cea mai mare dovada de curaj e a accepta ca ti-e frica. Eu am zburat cu parapanta desi am o teribila frica de inaltimi, am facut scufundari in Marea Rosie, pentru care a trebuit sa invat sa respir intr-un alt fel, strain mie, desi sunt complet obsedata de control. Am pictat, desi nu am crezut ca acest lucru imi va aduce satisfactii, am renuntat la „ceva”-uri si nu, inca nu am rasturnat nici un munte in medicina. Desi credeam ca o voi face. Totul e relativ…
