Uneori, curtea aeroportului devine o imensa sala de asteptare…De acea data, lânga mine statea o doamna in vârsta, care tinea de mâna un baietel proaspat pieptanat. Grozav trebuie sa fi fost gustul acadelei, de vreme ce micutul era hipnotizat de savoarea ei. Cu ambele mâini, propti betisorul portocaliu si cu toata puterea extragea dulceata ispititoare.
Pe cerul senin al serii isi facu aparitia gigantica pasare de fier, vehiculul sperantelor multora in ultimii ani. Toti priveau spre avion, ca la o zburatoare de prada de la care asteptau domesticirea.
– Uite, Mihaita, aterizeaza avionul, spuse bunicuta, aratând spre cer. Vine mami acasa. Nu te minte. Anul trecut nu a putut veni, dar de data asta sigur ajunge.
Cu un gest grabit si exact, isi aranja baticul nou, colorat, lasând sa se vada o suvita din parul ei nins si curat. Am simtit toata emotia mâinilor ei muncite, ce verificau nasturasi camasii copilului si ii stergeau fata indulcita.
Cu o simetrie perfecta, bujori vii si-au deschis petalele pe obrajii fierbinti ai micutului. Dezinteresul lui cuminte de pâna atunci a lasat loc unei bucurii trepidante, ce m-a atins si pe mine. Privirea duioasa a copilului s-a lipit la comanda de usa de termopan de la iesire, care de altfel a confiscat atentia tuturor.
– Mihaita, sa nu uiti ce te-am invatat. Sa o imbratisezi pe mami si sa ii dai un pupic.
– Da, buni. Nu ma mai bate la cap.
Asteptarea a mai durat câteva minute. O vesnicie, pentru cei de fata. Priveam in jurul meu femei cu copii in brate, bunicute cu lacrimi in ochi, tineri asteptându-si prietenii.
Dintre toti, Mihaita s-a asezat involuntar sub lupa atentiei mele. Copilul nu avea mai mult de cinci ani. Purta blugi de firma si o camasa creponata. Pe nasuc i se putea vedea cicatricea nevinovata a unei nazbâtii de la gradinita. Urechile impurpurate aduceau a doi boboci de trandafiri. Cu mâinile avea o problema, nu stia ce sa faca cu ele, cum sa le tina.
Dintr-o data, usa s-a deschis si oameni incarcati cu bagaje au iesit in graba. in gesturile lor citeam eliberarea pe care o traiau, simtindu-se cu picioarele pe pamântul in care s-au nascut si in care au crescut. imbratisarile aveau ceva voluptuos in ele, iar cei imbratisati nu mai voiau sa-si dea drumul. in jurul nou-venitilor se formau spontan ciorchine umane, bob lânga bob.
– Mihaita, uite-o pe mami, exclama bunica, il ghionti pe copilas si il impinse in fata. Mai mult din inertie, baietelul a facut câtiva pasi si s-a oprit nehotarât. Emotionat peste puterile sale, s-a intors spre bunica si, cu o urma de voce, i-a adresat cea mai grea intrebare pe care a conceput-o el vreodata:
– Ea… ea e mami? Nu cred ca…
Nu a apucat sa mai zica ceva, ca doua brate calde l-au ridicat si l-au capturat intr-o imbratisare dureros de dulce. Era mami. Nu o recunoscuse. Nu si-o imagina asa. Pe ecranul laptop-ului era mai mica, avea parul despletit si nu o vazuse niciodata asa de fericita. Dar sigur era ea, mami. Lacrimile ei se uneau cu cele ale copilului. si in acea clipita, lumea se opri in loc. Erau doar ei. si cerul deasupra lor. si in inima lor.
Femeia soptea ceva de neinteles. Doar Mihaita ar fi putut sa traduca…
Copilul ei crescuse. Privirea lui avea ceva grav in ea, diferit de cum il vazuse in poze. Ochii i-au devenit patrunzatori si zâmbetul mai copt.
– Mami, sa nu mai pleci, a rostit Mihaita, ca pe o iaculatorie imperativa.
Târziu si-au dat drumul. Abia atunci femeia o observa pe bunicuta care isi strângea lacrimile intr-o batista. Batrâna compusese altfel scenariul intâlnirii dintre nepotel si fiica, dar a fost bine si asa. Femeia mai tânara, peste care anii parca nu au mai trecut, ii saruta obrajii umezi si mâinile ce i-au pazit copilul de rele.
Pr. Iulian Robu
