„Daca nu i-as fi nascut as fi gresit”
Batem la poarta unei case din Orbeni in care, ne-a spus cineva, locuieste familia Acatrinei. Suntem convinsi ca am gresit adresa. Gospodaria nu seamana cu niciuna in care ar creste multi copii, asa cum am vazut prin alte sate ale judetului. Casa este proaspat zugravita, are termopane si, prin usa deschisa, se vede un hol placat cu gresie. Ne-am pregatit pentru un caz social si am gasit o lectie de viata.
Ne iese inainte o motata de fetita, cu doua codite bine pieptanate si gatita cu clame multicolore. Are ochi de veverita, este bine imbracata si vesela. Ne primeste in curte fara teama. Din casa apare sora ei de 15 ani, care ne invita in casa de parca ne-am cunoaste de cand lumea. “Mama este in pat, fiindca nu poate merge. Poftiti inauntru.” In prima camera, sta sprijinita de perne o femeie care nu pare sa fi adus pe lume 10 copii. Nu o supara ideea unui reportaj, fiindca viata ei este o carte deschisa pentru sat. “Toata lumea stie ca m-am maritat de foarte tanara, la 16 ani, iar copiii au inceput sa curga. Nu este o rusine. I-am facut si am muncit mult sa-i cresc. Barbatul meu a lucrat o viata si inca nu sta degeaba. Are 56 de ani, dar este in putere si chiar acum e plecat cu caruta si calul in padure la lemne. Avem nevoie de bani si nu ne vin de nicaieri.”
De la foarte bine la foarte greu
Cand a adus pe lume primii copii, Valentina Acatrinei nu avea a se plange de nimic. Sotul, Dumitru, lucra la sonde si castiga, inainte de ’89, 4.000 de lei pe luna, adica “un salariu de aviator”. Pe deasupra, mai primea si alimente. “Venea acasa cu sacul cu paine, slanina, faina, mezeluri, de toate. Nu duceam lipsa de nimic. Mai munceam si eu la CAP. Pe urma, toate s-au schimbat.” S-a terminat cu CAP-ul si cu sondele. Doar copiii au continuat sa vina pe lume. A inceput sa fie din ce in ce mai greu. Noroc de cal, de caruta si de bratele bune de munca ale parintilor. “Cat am mai tras cu sapa, cu ziua! Asa i-am crescut. Acum nu mai pot munci. Stau la pat. Ma regreta oamenii la care lucram.” De doi ani, Valentina Acatrinei sufera din cauza unui picior rupt. Ar fi trebuit operat, dar i-a fost teama. Oasele s-au prins gresit si a avut mai mult de suferit. “Mi-a fost rupt din nou osul si prins in suruburi. Sunt 6 luni de cand stau in pat. Nu pot pune piciorul in pamant.” Pe langa acest necaz, lupta si cu o ciroza hepatica, iar tratamentul i-a afectat alte organe. Trebuie sa mearga la spital, dar asteapta sa treaca de un moment important in familie: nunta uneia din fete, in august.
Fiecare face tot ce poate pentru familie
Opt dintre copii ii are acasa. Pe doua fete le-a “pierdut”. Una este in Germania, iar cealalta in Italia. ”Mare suparare am avut cu Petronela. M-am imbolnavit de necaz. A intrat pe mana unor oameni rai in Germania, a fost sechestrata, dar pana la urma a scapat si acum este casatorita cu un neamt. Acum sunt bine amandoua si ne trimit bani. Fara ele si niste pamant pe care l-am vandut nu am fi putut face casa asa cum este.” Desi tatal si copiii muncesc din toate puterile lor, iar nora este o comoara la casa, doar ajutorul din strainatate tine familia pe linia de plutire. “Dintr-un milion si jumatate, alocatia copiilor mai mici, ce sa faci? Sunt tare suparata ca nu o pot da acum pe Daniela la liceu, dar chiar nu putem suporta cheltuielile.” Si fetita este trista, dar nu si-a pierdut speranta. “Cu media mea as fi putut intra la liceu, dar nu ne permitem. Astept inca 3 ani, sa merg la sora mea, in Bacau, sa ma pot angaja si ma inscriu la liceu. Nu vreau sa raman cu 8 clase.” Pana atunci, Daniela este gospodina casei. De dimineata a jumulit un pui si l-a gatit dupa indicatiile mamei. La venirea noastra se ocupa de puii inchisi intr-o cusca si de closca. Pana si mezina nu-si vede capul de treaba. A dat o fuga la magazin dupa cumparaturi si s-a intors la sarcina ei: sa aiba grija de un pui stingher de rata abia venit pe lume si pe care orataniile batrane il bat.
“…nu i-as mai face si as gresi”
Imi inchipui casa plina cu 10 copii care cer de mancare, mormanul de rufe adunat pentru spalat, paturile de asternut, bolile fiecaruia, certurile, dorintele prea greu de implinit si, cu sfiala, o intreb pe femeia din fata mea: “Cum v-ati incumetat sa nasteti si sa cresteti 10 copii?” O replica usturatoare la indiscretia mea nu m-ar surprinde mai mult decat raspunsul: “S-au nascut fiindca asa a trebuit sa se intample. Daca as avea mintea de acum nu i-as mai face si as gresi. Eu le-am dat peste 20 de ani din viata, dar ei ma ajuta cand imi este greu. Ce m-as face acum fara fetele plecate in alta tara, care mi-au trimis bani pentru operatie, fara baiatul si nora care merg cu taica-su la padure si fara cele mici, ramase acasa si care imi dau o gura de apa si ma sprijina sa ies in usa, sa vad curtea, ulita si soarele?”
Doina Mincu
