Râsul este specific uman, pentru ca numai oamenii pot sa râda. Si, dintotdeauna, a fost si o arma de temut. Împotriva fricii, a terorii, a ignorantei. De aceea, unii dogmatici extremisti, sumbri fanatici, minti întunecate de inchizitori spun ca “râsul e de la diavol”. Râsul a fost în toate epocile dictatoriale o supapa si o forma de rezistenta.
Scrisul satiric (pentru ca indignarea face versul, dupa cum se stie) si caricatura au înflorit, ca specii ale artei, ori de câte ori libertatea si demnitatea omului au fost în pericol. Iar arta este un teritoriu al libertatii de expresie neîngradite, care nu cunoaste norme impuse din exterior, dogme si tabuuri.
Cine a citit “Numele trandafirului”, excelentul roman al lui Umberto Eco despre misterul cunoasterii, stie ce carte era considerata acolo a fi un pericol absolut, atragând cumplitul sir de crime. Era vorba despre Poetica lui Aristotel, din care lipsea tocmai capitolul dedicat comediei.
Pentru ca „râsul îl îndeparteaza pentru câteva clipe pe omul simplu de spaima”, dupa cum comenteaza personajul Guglielmo. Si tot el spune ca „nazuinta de a nimici moartea este posibila doar prin eliberarea de frica”.
Valoare râsului sta si în faptul ca ne arata lucrurile în alta lumina, altfel decât sunt si decât le vedem în mod obisnuit, obligându-ne sa trecem dincolo de suprafata, spre a le reconsidera si cunoaste în profunzime.
Numai ca, în viata, trebuie sa tinem cont si de un alt aspect, unul ridicat de Caragiale în întrebarea: Cu cine se poate glumi? La care raspunsul este: cu oamenii sanatosi si nu bolnavi, cu oamenii veseli si binedispusi, nu posaci, si cu oamenii de spirit, nu cu prostii. Sunt momente dure în istoria omenirii, când râsul ne îngheata pe buze, dar lumea merge înainte si oamenii de spirit nu vor renunta niciodata la râs (care e si o forma de terapie) pentru ca este înjositor, nedemn pentru oameni sa traiasca în frica, sub teroare.
