Pare o impietate scrierea cu minusculă a unui termen de adresare din titulatura ecleziastică, dar, deocamdată, ne propunem să descriem cuvântul, în sensul său general. Are două valori morfologice, asociate cu înţelesuri oarecum diferite: adjectiv („care a primit harul divin; sfinţit”) şi substantiv („preasfinţia”). În DEX (2012), de unde am preluat citatele, apare o inconsecvenţă: „PREASFINŢIA, preasfinţiile, s.f. art. (Urmat de un adj. pos.)” atenţionează vorbitorul asupra obligaţiei de a adăuga imediat un determinant (Preasfinţia Ta/Sa/Voastră), ceea ce face ca echivalentul pentru „preasfinţitul” să se combine (între paranteze sau bare oblice) cu aceleaşi adjective pronominale posesive. Altfel spus, forma de masculin este monolexicală, în vreme ce varianta feminină este bilexicală – „termen respectuos de adresare sau titulatură respectuoasă pentru arhierei; preasfinţit. Preasfinţia Sa. Preasfinţiile Voastre”.
Deşi nici DEX-ul, nici MDA-ul (2003) nu precizează că o astfel de combinaţie devine locuţiune pronominală de politeţe (DOOM 2 menţionează doar „loc. pr.”), raportarea sensului la nota de „respect cu care cineva se adresează prelaţilor sau cu care se vorbeşte despre ei” (Ion M. Stoian, Dicţionar religios, 1994) face ca funcţia reverenţioasă să fie evidentă.
Preasfinţit(ul) e mai vechi decât corespondentul feminin: îl găsim în Biblia din 1688, iar apoi, cu unele fonetisme regionale, la scriitori: „Din aste te-i cunoaşte că eşti arhipăstor/Şi toţi cu umilinţă ţi-or zice preasfinte” (C. Negruzzi). Preasfinţia (Ta/Sa/Voastră) este menţionat în „Uricariul” din 1775 şi cunoaşte variantele învechite preaosfinţia/presfinţia. (Erată la MDA: respectuoasă, nu respectuasă) Ambii termeni sunt din slavonă.
De câţiva ani, s-a instalat în terminologia ecleziastică o combinaţie – Înaltpreasfinţia Sa/Voastră – pe care nu o consemnează niciun dicţionar românesc. DEX, MDA, NDULR – 2006, DEXI – 2007 ş.a. sar de la ÎNALT la ÎNAMORA.
Nici în interiorul calupului descriptiv pentru ÎNALT nu apare compusul, câteva fiind restrictive („înaltă fidelitate”) ori recente („înalt comisar european”).
Dicţionarele religioase, de asemenea, tac, trecând de la „înainte-mergător” la „înălţa”. În DOOM 2 apare doar Preaînaltul, iar în NDULR, Înaltul, în sintagma „primire la I”, desprinsă din literatura populară.
Bănuim că a intrat în limbă în unul dintre cei patru ani care separă DOOM 2 (2005) de DIN (Dicţionarul normativ al limbii române, de Ioana Vintilă-Rădulescu; 2009). În lucrarea coordonatoarei DOOM-ului, este menţionată locuţiunea pronominală, dar numai pentru persoana a II-a: Înalt Preasfinţia Voastră/I Preasfinţiile Voastre.
Din ceea ce am citit în presa ultimilor ani, am dedus că funcţia supremă ocupată într-o episcopie este atribuită preasfinţitului, în vreme ce aceeaşi treaptă dintr-o arhiepiscopie corespunde înaltpreasfinţitului. (Preferăm forma sudată şi o asociem cu demnitatea mitropolitului, nu a episcopului.)
De exemplu, la data de 22 mai 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales în demnitatea de arhiepiscop al Râmnicului pe Înaltpreasfinţitul dr. Varsanufie Prahoveanul, iar la 16 decembrie, arhiepiscopul-vicar dr. Ioachim Băcăuanul a devenit primul conducător al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului în noua sa organizare, din 2009. De altfel, excursul filologic de până aici a fost determinat de evenimentul întronizării (la 4 ian. 2015) a Înaltpreasfinţitului dr. Ioachim Băcăuanul, căruia îi mărturisim bucuria de a ne fi arhipăstor.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
