Tot umblând prin arhiva, mai des in ultima vreme, m-am lasat furat de amintiri. Fiecare fotografie, unica, poarta cu ea un amalgam de trairi. Când o privesti, dupa mult timp de la data când a fost facuta, ceva ramas in subconstient, ascuns, revine la viata. Iti aduci aminte detalii neluate momentan in seama.
Revezi locul unde te aflai, si, extrapolând dimensiunea clipei, tot ce se intâmpla in jurul tau. Cu putin efort de concentrare, voluntar, poti forta intoarcerea in timp. Crâmpeiele se aduna, iar memoria vizuala iti arata lucrurile, cum nu credeai ca le stii. Dar ochii mintii joaca feste. Ti-au furat startul. Oare tu esti cel din fotografie?! Nu mai semeni cu cel de atunci.
Laboratorul foto, asa cum l-am primit pe inventar in nouazeci, de la Constantin Bursuc, fotoreporterul ziarului „Steagul Rosu”, prematur iesit la pensie, era foarte bine dotat pentru acea vreme. Arata totusi ca un simplu laborator, gândit tehnic, pentru o activitate tehnica, developatul. Cu toate ca beneficia de un spatiu generos, cu tavan inalt, si avea in metri patrati cât un apartament cu doua camere. Vazându-ma entuziasmat, redactorul sef, Ioan Enache, a fost de acord ca una din camere sa devina studio. Si asa a luat fiinta o incapere, cu un ambient placut, modernist, cu un perete imbracat in plus, care sa atenueze umbrele, fotolii, lumini, birou si masina de scris electrica, radio… Un loc unde colegii veneau sa-si bea cafeaua in liniste, comentând ultimele noutati. Jucam si sah, pe o tabla verticala montata pe spatele usii de la intrare, sa n-o vada sefii când intra. Placut mai ales ca, alaturi, luase fiinta si un bufet, unde tanti Maricica mai punea in cesti si câte… una mica. Ca spatiul sa fie confortabil, in cealalta camera am confectionat dulapuri suspendate pentru arhiva.
Asta se intâmpla in ‘91. In ‘96, numarul cutiilor cu fotografii, clasate pe domenii, crescuse aproape exponential. Fiind perioada alegerilor din iunie, cele mai folosite imagini la ziar erau cele cu politicieni. Putini isi mai aduc aminte ca, atunci, pentru prima data, s-a votat pe trei buletine de vot: pentru primar, consilieri locali si consilieri judeteni. Erau mai mult de saizeci de partide politice si treisprezece aliante electorale. Pe saisprezece iunie, dupa al doilea tur, a iesit ca primar de Bacau, independentul Dumitru Sechelariu. Dupa anuntarea rezultatelor, laboratorul meu avea nevoie de aer. Se votase schimbarea. Ca din senin, aparusera teleportate, in acel spatiu gândit pentru imortalizare… artistica, niste damigene pline cu vin rozaliu, emanând un damf de coasta. Toata redactia a trecut din nou sa voteze, tabarând pe ulcelele de lut din colectia mea. Unii aveau canita lor, altii au trecut de mai multe ori, plecând si cu paharele imprumutate de la bufet. Inca nu aparusera paharele de unica folosinta si recipientele de plastic.
Constantin Baran, directorul ziarului, a trecut si el. A ciocnit cu toti cei care eram. Mi-a cerut sa-i torn intr-un pahar simplu, ramas dintr-un set obisnuit pentru vin. Ii placea ca recipientul sa fie transparent. Sa priveasca prin el sedimentele care se precipita. Seara, dupa inchiderea editiei, toti care am mai ramas in redactie am fost invitati la Barati, de catre noul primar. A fost o petrecere pe cinste, care a tinut pâna spre dimineata. Gratarele sfârâiau. S-a dansat mult. Unii au facut si baie in piscina, sub clar de luna, o forma inedita de distractie pe atunci.
S-a cântat de mai multe ori, dar nu mai retin de catre cine, un cunoscut câtec popular, la moda, „Galbena gutuie”. La fotoreporteri exista insa o regula, pe cât de nescrisa, pe atât de logica. Daca nu publici… nu existi. O poveste o mai scrii si din birou, dupa o discutie la telefon. Nu intraseram inca in era digitala. Ilustratia pentru editia din ziua urmatoare trebuia predata pâna cel târziu la ora unsprezece. Ziarul era machetat, iar fotografiile, trecute prin procesul de fototipie, trebuiau transferate pe zinc. Timp fizic obligatoriu, care astazi, pentru un copil de gradinita, care trimite pe telefon imagini in timp real, pare de neconceput. Asa ca, pe la trei dimineata, când dadea sa se rupa filmul, l-am rugat pe Jan, care conducea masina de serviciu, sa ne duca la redactie. Sa am timp, sa developez in liniste cliseele facute. Au urcat mai multi, dar la destinatie am ajuns doar eu si Auras Chiscop. El urma sa scrie despre eveniment. La intrare, calcam intr-o baltoaca.
„Nelu! A plouat pe-aici?” Pe scari, suvoi de apa. Traversele din iuta plesneau de bucurie, nu mai fusesera demult imbaiate. A uitat cineva robinetul deschis la baie, zic eu, bântuit de o sumbra premonitie. Numai ca baia nu era acolo de unde curgea apa. Tâsnea prin tocurile de la usa laboratorului, ca din strecuratoare. Il izolasem asa de bine, sa nu intre lumina, ca acum se facuse bazin. Sa nu uitam ca atunci, apa curgea cu program. Si acum se mai intâmpla. Cineva, in vânzoleala aia nebuna, probabil c-a vrut sa se spele pe mâini. N-a curs. Si in loc sa inchida robinetul… l-a deschis la maxim. Când m-am proptit in usa, se deschidea spre interior, nivelul era aproape de genunchi. Ce putea pluti… plutea. Mie imi era gândul la cele cinci cutii mari, cu peste doua mii de fotografii, clasate in ordine alfabetica, cu politicienii si personalitatile vremii. Se terminase campania electorala.
Dar… totusi! Cum de-am putut avea atâta lipsa de respect, incât sa le depozitez pe jos?! La sase dimineata, când se ridicase soarele, curtea era plina de covoare, mochete si traverse puse la uscat. Pe terasa de lânga laborator, unde aveai acces doar sarind pe geam, intindeam sfoara din rafie, din cea cu care se leaga la vie. Tin minte ca pe la opt, am tras o fuga pâna la „Târgul de rusi”, si am cumparat toate cârligele de rufe pe care le-am gasit. Mi-ar mai fi trebuit. Fiind doar ude, fotografiile se desprind usor unele de altele.
Daca se usuca, adio. Lipite ramân. Spalate sub jet rece si intinse la uscat, chipurile protipendadei vremii ma priveau cu repros. Le-am lasat mustacind in bataia vântului, stiind, tehnic, ca-si vor reveni. Ce repede dispare omul din istorie… Totusi… n-am recuperat mai mult de trei sute. A fost si o selectie… bazata pe faptul ca negativele, depozitate in dulapurile suspendate – lectie de la o alta inundatie mai mica, nu au avut de suferit. Sa le refac la nevoie. Când am fost luat la intrebari, ce si cum s-a intâmplat si ce pagube sunt, am raspuns bagatelizând. Nu constientizam, in naivitatea mea, ca vorbele mele, peste optsprezece ani, pot deveni realitate: „Nu s-a pierdut nimic. Nicio problema. Au intrat niste politicieni la apa.” Pe câtiva… chiar i-am spalat atunci.
