Douazeci si cinci de ani de presa intr-o Românie atât de framântata cred ca ar putea echivala lejer cu cincizeci dintr-o tara normala. Numai daca ne-ar pune cineva sa facem comparatia. Insa, noroc ca nu ne pune, pentru ca intre timp si lumea a evoluat, iar presa peste tot nu mai este ce a fost, cum nici viata, dupa 25 de ani, nu mai poate fi ce a fost. Dar, oare mai poate fi vorba de presa, asa cum stiam ca trebuie sa fie presa, acum 25 de ani?
M-am nascut ca jurnalist ceva mai devreme decât ziarul la nasterea caruia aveam sa fiu de fata, „Desteptarea”. Dar, l-am prezis, in gândurile mele despre presa, mai ales despre jurnalismul care se facea intr-o alta lume decât a noastra. In patru ani de studii, am invatat cam tot ce inseamna sa scrii: principii, reguli profesionale, intrebari obligatorii la care trebuie sa dai raspuns, piramide ale intruchiparii unei stiri, cu vârful in sus sau in jos, dupa ceea ce vrei sa scoti mai mult in evidenta. Pentru ca cititorii tai, chiar daca nu trebuie luati niciodata de prosti, ba dimpotriva, trebuie adusi, profesional, la informatia pe care le-o servesti.
Este, astfel, presa un mijloc de manipulare? Unii ar spune ca da, altii ca nu. Dar, nu despre aceasta vreau sa vorbesc acum. Vreau sa spun ca m-am gândit mereu cum ar fi sa scriu daca as trece dincolo de celebra Cortina de Fier dintre Socialism (numit de unii chiar si acum, dupa atât timp comunism!) si Capitalism. Citisem, inainte de 1990, mai multa presa capitalista decât multi altii dintre oamenii printre care traiam. Dar nu trecusem niciodata pragul Cortinei.
Fiecare zi era altfel
Si a fost sa fie in decembrie 1989. Sau asa am crezut. Din momentul in care am schimbat foaia unui ziar socialist si am hotarât, in grup, sa facem presa capitalista. Adica presa libera. Adica Desteptarea. Ce a urmat, a fost ceea ce stiu toti, fie direct din pietele de foc din Bucuresti sau Timisoara sau de unde au mai fost, fie de la televizor, fie chiar din ziarele pe care noi, noii jurnalisti capitalisti, tocmai le scriam. Ziare apareau ca ciupercile dupa ploaie.
Si ploua intr-un mare fel, pentru ca vremurile se dezlantuisera, iar solul era mustos si fertil, dornic sa procreeze presa noua. Nu stiu nici acum altii cum vor fi fost atunci, dar eu traiam un fel de viata ca in filme. O poveste care se tot derula, fara sa stim când si cum se va finaliza, dar care ne prindea in vâltoarea ei si ne tot ducea la vale. Fiecare zi era altfel, cu adrenalina destula, cu inedit excitant, care te impingea mai departe si mai departe.
Totul incepuse, pe unde incepuse, cu sânge, cu moarte, cu terorism mai mult sau mai putin real. Cine a fost pe câmpiile mortii sau prin preajma lor se declarau (sau erau declarati) eroi. In Bacau, in dulcele stil românesc (poate chiar moldovenesc) totul mergea mai lent. Dar mergea.
Aveam un ziar si-l duceam mai departe
Si noi, jurnalistii, noii jurnalisti, eram pe un fel de baricade ale Revolutiei, de zile intregi. Aveam un ziar, il duceam zi de zi mai departe. Nu usor, cu teama in suflet, inoculata de stirile de la televizor. Mai intâi de cele cu teroristi. Toti ii vedeau peste tot: un fel de oameni imbracati in combinezoane negre si, evident, inarmati. De regula bruneti, de regula de neam arab.
S-a dat si in Bacau alarma. Chiar la ziar. Cineva a vazut câtiva teroristi care dadeau târcoale bârlogului nostru. Redactorul sef a chemat in ajutor armata, care a si trimis un pluton de paza. Dar, pâna atunci aveam un pluton de tipografi la indemâna, oameni cu meseria la propriu in sânge, de care acum ne amintim tot mai rar, pentru ca meseria lor, de adevarati tipografi, a disparut.
Tipografii au luat bare de plumb in mâini si au urcat pe acoperisul plat al cladirii in care eram. Au pândit gospodareste in noaptea care tocmai se lasa, dar, Slava Domnului!, nu au vazut nimic. Ce mai eroi am fi fost acum!
De acest gen de teroristi am scapat singuri, dar zile in sir au aparut, apoi, altii si altii: noii jurnalisti. Nu, sa nu credeti ca ii incondeiez astfel pe cei care chiar ni i-am alaturat pentru a scoate, dintr-un ziar saptamânal unul cotidian. Nu! Altii erau „jurnalistii”.
Mai intâi ne-am trezit cu un grup de salariati de la fosta uzina IRAv, acum Aerostar. Facusera ceva manifestatie in centrul Bacaului. Dupa care ne-am trezit cu ei chiar in redactie. Altfel spus, au venit civilizat, cu vorba buna, dar hotarâta, sa plecam, sa le lasam locul, lor sau altora ca ei, care ar fi fost necontaminati. Dupa un ceas, poate si mai bine de negocieri au plecat convinsi ca noi eram acolo la munca si chiar faceam un ziar. Ei, de exemplu, puteau sa faca, in cel mai bun caz, avioane.
Teroristii si condeiele lor
Si valurile nu s-au oprit aici. Au venit, la noi, tot felul. Singuri sau in grup. Unii tipareau chiar sub nasul nostru ziare de partid, ziare de sindicat, ziare de grup si nu mai stiu de care fel. „De-acum voi plecati, noi ramânem in locul vostru, noi sunem viitorul” – ne spuneau pe sleau, fara nicio jena. De nici unul, insa, nu mai aud nimic, de multa vreme. Dar nici de partidele lor.
N-am crezut, atunci, ca aceea era presa capitalista la care ma tot gândisem. Nu putea fi aceea. Dar, am inteles ca teroristii se dezbracasera de combinezoanele negre, iar in loc de arme luasera condeie. Grea munca si cu astfel de arme. Insa, noi eram singuri printre ei, si ne-a fost si noua la fel de greu. Am continuat sa scriem Desteptarea. Si inca o mai facem.
