Deodată, mi-a atras atenţia un fapt pe care, să fiu drept, nu-l luasem deloc în seamă până în acel moment. Cei doi guguştiuci – soţ şi soţie – priveau, de afară, dar „aterizaţi” pe pervazul geamului de la balcon, priveau, zic, spre colivie. Erau nemişcaţi, ca două obiecte neînsufleţite, doar ochişorii – două mărgeluţe negre – se mişcau, când şi când, vrând, parcă, să spună că ceea ce văd e ceva tare de neînţeles.
Colivia cu cele două nimfe nu era a mea. Fiică-mea şi nepoţelul – stăpânii adevăraţi ai celor două păsări şi ai „locuinţei” lor – erau plecaţi în concediu şi lăsaseră, pentru o lună de zile, această adevărată minune să am eu grijă de ea. Spun minune, pentru că, întradevăr, păsările erau de o frumuseţe şi de o distincţie uimitoare, în penajul lor asemenea unui curcubeu aflat, printr-o voinţă divină, la doi paşi de mine, încântându-mi, astfel, privirile şi sufletul. În fapt, doi „minipapagali” – mascul şi femelă – , pe care fata mea îi cumpărase de la magazinul, specializat, din colţ, după moartea soţului ei. „Să aibă copilul cu ce se lua…. Să nu-i fie urât când e singur în casă….” Acesta a fost motivul pentru care a cumpărat cele două păsări exotice la preţuri destul de piperate. Le avea, de aproape doi ani, iar fiinţele acelea mici şi atât de drăgălaşe şi deştepte se obişnuiseră cu noii lor stăpâni în aşa fel, încât, la vederea lor, făceau tot felul de giumbuşlucuri în colivia, de altfel, destul de încăpătoare, şi scoteau nişte triluri ascuţite, iar, uneori, guturale, atunci ai fi spus că sunt foarte supărate şi că se vor îneca într-un plâns numai de ele simţit şi ştiut. La mine acasă, în plină vară, am pus colivia pe balconul de la dormitor, am aşezat-o în aşa fel, încât, de pe patul în care eram întins, puteam să le urmăresc în voie. În colivie aveau de toate.
Adică, mâncare din belşug – două feluri de seminţe, din care unul seminţe de floarea soarelui, iar celălalt, nişte seminţe, pare-se, de cânepă – la care se adăugau trei tuburi, speciale, cu apă, şi rumeguşul, foarte fin, de pe „podeaua” coliviei. Dar să vă spun şi despre colivie, pe care fiică-mea dăduse o mulţime de bani, parcă era un palat multicolor, ornat cu tot felul de „zorzoane”, foarte atrăgătoare, asta, mai mult ca sigur, ca să facă viaţa păsărilor cât mai frumoasă…. Pe cât erau de frumoase, păsărelele astea – a căror locuri de baştină erau, pe undeva, prin America de Sud sau Africa şi unde se zbenguiau în voie, până le-a prins omul -, trăiau şi momente când erau extrem de neprietenoase. Aveau nişte ciocuri al naibii de puternice, adevărate foarfece, încât, dacă te ciupeau, lăsau urme sângerânde. Văzusem la nepoţelul meu astfel de urme, şi de aceea le priveam de la distanţă, cu respect şi o oarecare teamă…
Cum spunem, tot privind la ele, i-am revăzut şi pe cei doi guguştiuci cu care, să fiu drept, mă obişnuisem. Căci erau „clienţii” mei mult mai vechi. Zilnic, le puneam pe pervaz grâu cumpărat de la magazin, iar ei veneau, cu speranţă şi încredere şi ciuguleau cu nesaţ, iar la cea mai mică mişcare a mea îşi luau zborul spre înalturi. Le urmăream rotocoalele prin aer, ea, femela – mai mică şi gingaşă – era în faţă, iar el o urmărea într-un zbor, aş zice, nupţial, acrobatic, acolo erau în largul lor, acolo era lumea lor. Acum, au lăsat mâncarea pe care le-o pusesem de dimineaţă şi priveau cu multă atenţie şi interes, aş spune, spre cele două făpturi, ca şi ele, zburătoare, dar care, uite cât erau de îngrijite, uite cu câtă atenţie erau înconjurate.
Le priveau, cred, şi cu o anume frustrare, cu gelozie, chiar, cum coloratele astea au de toate, iar noi abia trăim din mila acestui om, iar de locuinţă, ce să mai spunem, ne facem şi noi cuibul, pe unde apucăm, cu mare grijă şi, mereu, cu teama de a nu fi atacaţi de vreo pisică haină, căci animalul acesta fioros e peste tot, pe aici, prin înprejurimi, iar acuşi vom avea pui şi, Doamne fereşte…., aşa, poate, gândeau cele două păsări răsărite chiar aici, în preajma locuinţei mele…. În timpul acesta, cei doi peruşi le priveau şi ei, ochişorii nici nu li se mişcau în găvane, ce şi-or fi zicând, oare, în sinea lor, da, noi o ducem bine, suntem răsfăţaţi cu de toate, nu ne dă târcoale nici o primejdie, avem toate motivele să fim fericite…. Oare….? Poate, tocmai punându-şi întrebarea aceasta, păsărelele din colivie păreau triste şi apatice, fapt ce era lesne de observat mai ales când cei doi porumbei sălbateci se aruncau în aer, zburau în voie desenând adevărate arabescuri pe cerul atât de aproape, atât de curat, atât de albastru…
Se vor fi gândind, în acele clipe dureroase pentru ele, la viaţa lor de dinainte de a fi capturate şi vândute, nu, n-aveau nici de mâncare şi nici apă la îndemână, dar zburau vesele în înalturile acelea fără de sfârşit şi început, găseau şi de mâncare şi apă şi cuib şi se mulţumeau cu ce aveau. Uite, cele două surate trăiau la mila oamenilor sau prin forţa şi hărnicia lor, îşi făcuseră cuibul pe unde apucaseră, erau, tot timpul, în nesiguranţă… Dar erau libere!
Libere să zboare, să se joace, să caute de mâncare, să-şi crească puişorii, libere, chiar, să moară în ghearele vreunei duşman… Ce folos că ele, în colivie, aveau de toate, dacă n-aveau libertatea! Guguştiucii au mai stat puţin, au ciugulit grâul ce li-l lăsasem de dimineaţă, şi şi-au luat zborul. În libertate…. Da, mi-am spus, trezindu-mă ca dintr-un vis, nu observasem, până atunci, lucrul cel mai important. Atunci, în faţa acelui tablou inedit, am înţeles mai bine ce am dobândit, noi, într-o iarnă, în zilele Solstiţiului, faptul că „Deşteptarea” – ziarul plămădit atunci exprimă tocmai acest fierbinte şi mult aşteptat adevăr…
Eugen Verman
