Toamna Trandafirilor

Soții Gheorghe și Elena Bibire din comuna Parincea au profesat o viață întreagă la catedră. Ieșirea lor la pensie aduce în discuție situația delicată a învățământului rural: satul românesc rămâne fără cadre didactice.

În anii ’70 li s-a spus să meargă la sate. Erau primele generații de cadre didactice formate din copii de țărani, după război. Crescuseră în sărăcie, știau valoarea unui codru de pâine și li s-a spus că singura șansă de a scăpa este să învețe. Au făcut liceul la oraș, facultatea sau școli postliceale și s-au întors în satele lor, să răspândească lumina învățăturii.

Au educat generații de copii de țărani, pe fiii acestora și, uneori, și pe nepoții primilor elevi. După zeci de ani în slujba școlii, învățătorii, profesorii sau educatoarele ies la pensie. Ce lasă în urmă? Cine le ia locul? Ce se întâmplă cu elevii din mediul rural? Mai are nevoie satul românesc de „Domnul Trandafir”?

Vom încerca să aflăm răspunsul la aceste întrebări în paginile ce urmează, în care vom prezenta povestea unei familii de cadre didactice. Este vorba de familia Bibire, din comuna Parincea: Gheorghe Bibire, profesor de istorie-geografie timp de peste patru decenii, și Elena Bibire, educatoare la grădinița din satul Vladnic.

Toată cariera au predat la aceeași școală, în același sat. Au fost implicați în viața comunității, au educat generații de elevi, au construit o casă, o fântână, au plantat pomi și viță-de-vie, fără a-și neglija cei doi copii.

Gheorghe Bibire, 44 de ani la catedră

A predat peste patru decenii istorie și geografie. A trăit toată viața la țară pentru că i-a plăcut să lucreze pământul, să colinde prin păduri și a refuzat, cu încăpățânare, ofertele de a se muta la oraș.

„Eu am fost ultima generație care a făcut școala de șapte ani. Am intrat la școală în 1956. Până în 1960 am făcut clasele I – IV în satul Milești, cu învățătorul Ichim”, povestește molcom. Toate cele patru clase învățau în aceeași încăpere. „Erau patru clase simultane pentru că eram prea puțini copii: în clasa întâi am fost doar trei copii. Două clase începeau la ora 8.00, alte două, de la ora 10.00”.

Nu a mers la grădiniță pentru că nu era așa ceva în sat. Dar învățătorul a făcut altceva: înainte de a intra în clasa I a cerut părinților să trimită copiii toamna și primăvara la școală, ca să se acomodeze cu învățătorul. „În acest fel ne-a fost ușor când am intrat în clasa I, pentru că deja ne cunoșteam unii cu alții”.

Gimnaziul l-a făcut la Văleni, un sat aflat la vreun kilometru de Milești. Deja clasele erau mai mari, de 20-30 de copii, pentru că învățau elevii din două sate. Ca profesori, tot oameni din sat: familiile Cotigă, Lozincă, Catichei. „Era bătălia pentru rezultate cât mai bune, pentru premii. Am făcut aici patru ani până în 1964, când am plecat la liceu, în Bacău”.

La examenul de admitere a mers pe jos, cale de 30 de kilometri, cu mama sa. A fost admis la actualul Colegiu Vrănceanu, unde a învățat ca elev extern până în 1967. În Bacău a stat în gazdă.

„Ca licean, pentru mine a fost mai dificil. Fiind extern, activitatea mea s-a rezumat doar la învățat. Noi, cei de la țară, nu știam de discoteci, de cluburi. Fiecare își vedea de treburile lui, de școală. Mai mergeam la film, mai ascultam la radio, televizorul a apărut mai târziu”. Adolescentul Gheorghe Bibire mergea la teatru sau la concertele simfonice și a făcut parte din corul liceului și din trupa care a pus în scenă Oedip Rege.

„Gândul meu era să mă fac inginer silvic. Tata era pădurar, mi-a plăcut pădurea, tot gimnaziul am stat cu animalele în pădure. Dar mi-a plăcut și istoria. Și am zis să încerc, pentru că facultatea era la Bacău. Pentru mine, plecarea la Craiova sau la Brașov era o necunoscută. Am depus dosarul la Bacău și am reușit de prima dată”.

A urmat cursurile Institutului Pedagogic de trei ani. Accentul s-a pus pe pedagogia și psihologia copilului, pentru că, spune el, studenții erau pregătiți foarte bine pentru a deveni cadre didactice pentru învățământul gimnazial, care se extindea.

„Am fost îndrumați să mergem să ocupăm posturile de la sate, să contribuim la dezvoltarea mediului rural, la educarea cetățenilor de la țară. Promoțiile care au terminat în anii 1970, 1971, 1972 au fost repartizați în satele natale sau în alte localități rurale. Am venit în 1970 la Parincea ca profesor de istorie-geografie până în 2014. Am fost profesor timp de 44 de ani.”

Scoala, ca mijloc de evadare

“„La școală am avut și ajutorul părinților, în special al mamei, care mă punea să citesc și să scriu. Aveam caiete și cărți. Cărțile le cumpăram pe vremea aceea. Aveam toc cu cerneală, nu erau pixuri sau stilouri. Scriam mai mult cu creioanele.

Eram atenți să învățăm și mai trăgeam cu urechea, inevitabil, și la cei din celelalte clase. Uneori, când ei se mai împotmoleau, învățătorul ne întreba pe noi.

Dar trebuia să învățăm. Asta era formula: înveți ca să ajungi om. Și noi am înțeles că trebuie să învățăm ca să ajungem oameni mari. Părinții voiau să ne facă preoți, ofițeri, învățători. Nimeni nu se gândea să rămână la sapă. Ne inoculau ideea asta în familie. Părinții spuneau: trebuie să ajungi domn. Iar ca să ajungi domn, trebuie să înveți. Și toată lumea știa că asta e singura soluție.”.

 

„Viața era simplă și frumoasă. Nu aveam griji multe; mici responsabilități pe lângă casă: să mergem cu gâștele, curcile, să le aducem mâncare. Mergeam foarte des la pădure, unde ne jucam. Făceam multă mișcare și practicam jocurile vechi, oina în special.

Primăvara și toamna ne duceam cu animalele pe câmp. Nu știam de radio, care a apărut mai târziu. În schimb, citeam mult. Școala avea o mică bibliotecă. Nu eram orientați ce să citim, dar citeam pe ce puneam mâna.”

Ca agricultor

„În anii ’90, imediat după ce luase avânt retrocedarea terenurilor agricole, oamenii au constatat că nu le pot lucra. Că nu au bani pentru înființarea culturilor, nu au îngrășăminte, tractoare, combine.

Singurul lucru pe care-l aveau erau pământurile. „Practic, nu lucra nimeni terenurile. Oamenii nu aveau nimic. Guvernul a dat, la un moment dat, o hotărâre prin care SMA-urile puteau ajuta cu îngrășăminte și mașini agricole țăranii.”

Însă, pentru a se putea face acest lucru, era nevoie de o comasare a terenurilor, și mai era nevoie de cineva care să le explice oamenilor avantajele. Gheorghe Bibire a organizat, timp de două sezoane, o asociație virtuală a agricultorilor. Asociația nu avea personalitate juridică, se baza numai pe încrederea oamenilor.

A obținut sprijinul SMA-ului din localitate, a arat, a semănat, a dat îngrășăminte, a treierat și a împărțit recoltele. După plata datoriilor, oamenii primeau cam 1.200 de kilograme de grâu la hectar. O cantitate imensă, având în vedere că în zilele noastre proprietarii primesc doar 5-600 de kilograme.

„După doi ani nu s-a mai putut lucra pentru că se desființaseră SMA-urile și era nevoie de o structură juridică. Nu s-a mai putut lucra la fel, deși era benefic pentru oameni”, spune profesorul Bibire.

Arheologia și Securitatea

Ca profesor de istorie, Gheorghe Bibire a coordonat cercul tematic din școală. Elevii s-au dovedit pasionați, mai ales că discuțiile se concentrau pe istoria locurilor. S-a început cu toponimia, încercând să se descopere de unde provin numele diferitelor locuri. La „Cetățuia” au dat peste urmele unei vechi fortificații, la „Hârburi” au găsit resturi ceramice, iar la „Gâtul Grecului”…

Ei bine, aici a fost cu cântec. „Aici, tractoarele au scos la iveală multe lucruri vechi care aparțineau culturii eneolitice Cucuteni. Am găsit obiecte de uz casnic, cremene, amulete și un grup de statuete. Erau mai mult simbolice, probabil zeități locale. Le-am adus la școală, unde am făcut un colț în laboratorul de istorie.”

De descoperirea făcută de elevi au aflat și cei de la Muzeul de Istorie, care au venit la fața locului. Doar s-au uitat, pentru că nu au existat bani pentru o cercetare amănunțită. Însă statuetele au fost luate la Bacău.

Povestea nu s-a sfârșit aici. Un ziarist de la revista Flacăra, Valeriu Bârgău, originar de prin părțile locului, a scris un articol în care a menționat episodul cu statuetele. Articolul a atras atenția Securității.

„Ne-am trezit că suntem anchetați. Au venit cei de la Securitate, care au crezut că au găsit mari comori. Le-am explicat că nu am săpat, doar am mers pe urma tractorului. Oricum, ne-au interzis să mai facem cercetări acolo.”

Elena Bibire, de 37 de ani la grădiniță

De 37 de ani, educatoarea Elena Bibire bate același drum între Parincea și Vladnic. A lucrat toată viața în aceeași curte, peste drum de școală, schimbând doar imobilul atunci când acesta nu mai era sigur, fiind afectat de prea multe cutremure. Provenită dintr-o familie numeroasă, Elena Bibire, fostă Petrici, a știut că singura ei șansă este să învețe. Și a învățat toată viața.

„În 1958 am intrat la școală la clasa I. Învățătoarea era din sat și a pus foarte mult accentul pe vorbirea corectă”, povestește Elena Bibire. Pe vremea aceea, manualele trebuiau cumpărate și, cum familia nu dispunea de banii necesari, Elena învăța de pe cărțile unei verișoare, mai mare cu un an ca ea.

În sat erau trei familii de învățători. Două familii lucrau dimineața ca profesori, iar după-amiaza, ca învățători. Puteai să-i compari cu Domnul Trandafir pentru că erau legați foarte mult de comunitate. Duceau o muncă de lămurire, ceea ce azi am numi consilierea părinților. Discutau cu ei, iar părinții noștri, când aveau nevoie de un sfat, se duceau fie la preot, fie la acești învățători.

Profesori și învățatori

„Mi-am dorit dintotdeauna să lucrez în învățământ pentru că o adoram, practic, pe învățătoarea mea, Bârgăuanu, care era total în slujba învățământului. De exemplu, într-un an, pentru că nu aveam toți uniforme, ne-a făcut ea, cu materialul ei, la mașina de cusut.

Când am trecut la gimnaziu, alături de cele trei familii de cadre didactice, au mai venit niște tineri, nu calificați, ci doar cu liceul, care țineau lecții foarte frumoase. Deși erau necalificați, aveau un bagaj de cunoștințe foarte solid.

În clasa a VII-a sau a VIII-a, trebuia să cunoști foarte bine operele literare ca să le poți preda elevilor și aceștia să le și înțeleagă. Profesoara mea de română dintr-a opta era o tânără blondă, frumoasă și deșteaptă. Ea mi-a pus bazele gramaticii.”

 

Dar tânăra o lua pe eleva Petrici ca ajutor să le arate și celorlalți copii cum se rezolvă exercițiile sau să o ajute la serbări. „Mă lua și cu șareta în alte sate să cumpărăm materiale pentru aranjarea sălilor de clasă. Multă vreme m-am întrebat ce s-a întâmplat cu ea.

Am întâlnit-o pe fosta mea profesoară de română după ce am ieșit la pensie.” Era în Bacău, când a simțit că cineva o atinge pe mână. „Mă cunoști? Nu-ți mai aduci aminte cine ți-a predat ție română?” a întrebat-o.

„Doamne, am zis, sunteți doamna Măzăreanu. O viață întreagă m-am gândit la cea care m-a pregătit atât de bine pentru examenul de liceu.”

„Nu prea știau noi de liceu sau de școală profesională. Însă rudele mai înstărite își dădeau copiii la liceu, alți cunoscuți la fel… Viața era atât de grea, eram mulți frați în familie, așa că ziceam să învăț, să plec de aici, să plec din sărăcie. Și atunci am zis și eu că vreau la liceu.”

La liceu a ajuns la secția reală. Era destul de greu, mai ales pentru cineva de la țară. Mulți profesori, multe materii, multe cerințe. Ar fi vrut să urmeze medicina, însă efortul financiar ar fi fost prea mare pentru familie. A rămas doar cu pasiunea și cu o mulțime de cunoștințe dobândite din cărți și din practica îngrijirii a trei bărbați în familie: soțul și doi copii. După ce a terminat liceul, a intrat în învățământ și s-a măritat…

La liceu

„Era un liceu de fete – Vasile Alecsandri. Mi-a plăcut să învăț. Erau mulți profesori dedicați învățământului.

Mi-a plăcut de profesori că erau profunzi și serioși în munca la catedră. Erau un model pentru noi. Ne predau cu foarte multă plăcere și noi stăteam și-i ascultam.”

 

„Când nu învățam, citeam. În afară de ore și de învățat, nu aveai mare lucru de făcut. Doar câte o activitate la clubul elevilor. Mai mergeam la spectacole, la teatru. Veneam dintr-o zonă fără o asemenea deschidere spre cultură și îmi plăcea să merg la un spectacol. Aveam aplicație mai mult spre literatură, dar am terminat secția reală”.

Coincidențe

„Era să pierd examenul de absolvire la școala postliceală. Faceam naveta; examenul trebuia să fie după-amiază, dar se ținuse dimineața. Când am ajuns eu, era ultima grupă. Peste ani, același lucru i se va întâmpla și lui Dragoș, la absolvire: examenul trebuia să fie după-amiază, dar s-a mutat dimineața și numai printr-o întâmplare s-a nimerit ca el să ajungă la timp”.

Arc peste timp

În 37 de ani ca educatoare, am crescut multe generații de copii și am ajuns să am copii de-ai copiilor care au fost la grădiniță. Am acum nepoți de-ai copiilor pe care i-am avut în primele generații.

Eu îi aveam la grădiniță, Dragoș, fiul meu, îi preia în clasele I-IV și apoi vin din nou la mine pentru că facem naveta împreună. Mergem cu același microbuz. Mi se întâmplă să-mi vină și să-mi spună: „Am de făcut un referat la română, am o temă la religie și nu știu cum s-o fac”, sau „exerciții la limba franceză.” În stație îi întreb: „Unde n-ați știut să faceți?” Și-mi spun și facem temele acolo. Sau discutăm probleme de comportament, sau cum să se îmbrace.

Primii pași în învățamânt

 

 

„După liceu, am mers la Secția de Învățământ și am cerut să fiu încadrați ca suplinitor. M-au repartizat la Școala Parincea ca suplinitor de matematică, unde, tot în 1970, venise ca profesor de istorie viitorul meu soț. Am lucrat un an la Parincea, după care am ajuns la Horgești, iar în vara m-am căsătorit.”

Soțul a plecat în armată, iar Elena s-a angajat ca învățătoare în satul Miliști, unde a locuit, la socrii, timp de patru ani. A urmat un an ca bibliotecar comunal, însă, în 1973, s-au desființat posturile cu normă întreagă și a rămas fără loc de muncă. În 1974 a născut primul băiat și, în timp ce-l legăna, învăța pentru admiterea la școala postliceală de educatoare.

„Am învățat un an de zile și apoi, cu băiețelul de mână, m-am dus la examen și n-am reușit. După o lună, însă, timp în care mă angajasem ca profesor de franceză la școala Văleni, am primit un plic prin care eram informată că, la recorectarea tezelor, eu am luat nota de admitere, cu bursă, și că trebuie să mă prezint la școală.”

După doi ani, a primit repartiție la Grădinița Vladnic, din comuna Parincea, deși nota obținută îi dădea voie să-și aleagă orice grădiniță din județ, chiar și din municipiul Bacău, însă nu avea mutație la oraș.

„Înainte de a pleca la repartiție, soțul mi-a spus: ‘Poți să iei oriunde, dar să știi că eu la Bacău nu merg.’ Niciodată nu a vrut să-și părăsească satul; el era cu creșterea roșiilor, cultura fasolelor, curățatul pomilor.” Gheorghe Bibire a fost cerut în două rânduri de Bacău pentru un post în oraș. I se dădea și apartament, și telefon, dar a refuzat.

„Așa că, timp de 37 de ani, am activat ca educatoare la Vladnic, unde, în afară de cunoștințele de psihologie și pedagogie pe care le-am căpătat în școală, altceva nu mi-a fost de folos. Grădinița este atipică, fiind situată într-un mediu bilingv, unde copiii vorbeau românește numai la școală. Primii 10-15 ani au fost foarte grei pentru că trebuia să-i înveți pe copii întâi românește. La pensie am ieșit tot din Vladnic, nu am plecat în altă parte.” Fiul cel mic, Dragoș, este învățător în aceeași localitate.

Drumul speranței

Începând de prin 1957 (poate și mai devreme), cetățenii din zona Horgești plecau cu căruțele încărcate cu pepeni la vânzare în piețele orașului Bacău.

“Copil fiind, părinții mă luau cu ei la oraș și-mi făceau un loc de dormit în paie, la spatele căruței, printre pepeni. Se pleca seara, pe un drum de țară, pe Valea Fântânii, prin pădurea de la Drogu și se trecea Siretul pe un pod de lemn sprijinit de un odgon, care unea malurile apei, cred că pe la Furnicari.

Ca să ajungem în Bacău, mai traversam și Bistrița prin vad, unde era apa mai mică, și ieșeam la Izvoare. Era de domeniul fantasticului trecerea cu căruțele direct prin apă! Călătoria dura o noapte întreagă.

Ani de-a rândul m-au urmărit acele imagini, dar și poveștile cu hoții care ieșeau la „drumul mare”, povești spuse de bătrânii satului, motiv pentru care se pleca la drum în grup. Era o adevărată aventură să străbați Valea Fântânii până în Tămăși, dar și întoarcerea de la Bacău spre casă, care se petrecea, de regulă, tot seara. Deoarece ajungeam pe întuneric la Drogu, dinspre Bacău, așteptam la poalele pădurii alți căruțași ca să urcăm spre Horgești.”

Îmi amintesc și de un conac boieresc situat la șoseaua spre Bacău, după ce treceam Siretul, unde ne-am adăpostit de o ploaie cu gheață care risca să ne strice „marfa”. Eu eram contrariată că boierii care ne-au adăpostit nu erau răi, fără suflet, așa cum învățam la școală.

Mama îmi povestea că acei locatari din conac îi ajutau pe toți oamenii care treceau pe la poarta lor, din cauza că îi considerau biruitori asupra lucrurilor rele care se întâmplau pe drumul străbătut prin pădure. Drumul acela reprezenta speranța țăranului de a obține bani de la oraș pentru a-și întreține copiii la școli.

După 1995 s-a tot vorbit de modernizarea drumului care leagă Horgeștiul de Bacău, via Drogu-Tămăși. Se făcuseră și vizite pe teren, dar…”

Elena Bibire

În politică

 

 

La Revoluție, Gheorghe Bibire a fost unul dintre cei care au avut curajul să iasă din casă și să încerce să organizeze administrația localității după căderea regimului. Apoi, pe fondul evoluției evenimentelor, a crezut că, prin implicarea sa, poate schimba ceva în viața oamenilor. A făcut parte din primul Consiliu Județean ales după 1989.

„După Revoluție, a apărut o situație deosebită. Un gol de putere de care unii au profitat. M-am aventurat și eu în politică și am fost numit și, apoi, ales primar”, povestește el. „Am nimerit în perioada cea mai dificilă: cea a retrocedării terenurilor. Legea avea multe ambiguități, multe greșeli. Nu toți au fost mulțumiți. A fost o perioadă foarte dificilă în care nu puteai să mulțumești pe toată lumea.”

A mai cochetat o vreme cu politica, dar, în final, a renunțat. S-a concentrat pe școală și familie.

O casa pentru batrânețe

O viață întreagă, familia Bibire și-a dorit să locuiască la casă, nu la bloc. Înainte de 1989, când banii nu erau o problemă, nu s-a putut din cauze legale. După, când s-a rezolvat problema legală, a apărut cea financiară.

Dilema a fost rezolvată acum câțiva ani, când Gheorghe Bibire s-a decis să facă un beci. „Soțul meu spunea că în viață am făcut copii, fântână și ne mai rămăsese casa. Pentru că socrul meu ne-a lăsat moștenire 10 ari de teren primit de la veteranii de război, ne-am făcut gardul, un hambar, fântână, am plantat viță de vie și pomi, cu gândul că, atunci când vom avea suficienți bani, o să facem și casa. În 2009, a vrut să facă un beci, cât am fost plecată la o operație, la București. Când m-am întors, am găsit beciul.”

Bărbatul a zis, apoi, că, în funcție de poziționarea beciului, să se construiască și casa. „A venit un proiectant: asta-i terenul, asta e beciul, vreau un proiect pentru casa. Ne-a luat avansul foarte rapid, apoi a trebuit să-l căutăm noi, să ne dea proiectul. Într-un târziu, a venit cu proiectul într-o seară, ne-a luat restul de bani și după ce a plecat mi-am dat seama că pe soțul meu îl chema Vasile și nu Gheorghe, că era din Ungureni și nu din Parincea. L-am sunat, mi-a râs în nas și mi-a închis telefonul,” – povestește Elena Bibire. După alte peripeții, proiectul a fost refăcut și a început să se caute o echipă de constructori.

Dirigintele de șantier

Întâmplarea face ca profesorul Bibire să audă de niște foști elevi de-ai săi care s-au specializat în construcția de case. „Le-am dat proiectul, banii pe mână și au început construcția. Pentru că mie îmi plăcea să mă bag peste tot, două săptămâni după ce au început lucrul, soțul meu nu m-a primit în curte. Mă uitam de la poartă sau de pe geamul de la apartament – în linie dreaptă sunt cam 200 de metri – și vedeam cum lucrează. Nu m-a primit pentru că zicea că-i dau peste cap proiectul,” – povestește Elena Bibire.

Ea a rezistat cât a rezistat, cam până când au început să se pună temeliile, după care a intrat în acțiune. Nu știa mare lucru, dar noaptea intra pe Internet și făcea conspecte, iar a doua zi discuta cu lucrătorii ce este de făcut. „Am citit că se face așa, așa și așa. Și muncitorii ascultau. Citeam care sunt cele mai bune materiale și care sunt prețurile și unde se găsesc mai ieftin. Așa am înțeles la ce îți trebuie un designer, un diriginte de șantier, că-ți bați capul și te doare de nu te mai vezi.”

O casă fără sobe

Casa familiei Bibire nu se încălzește cu lemne, ci cu panouri electrice instalate pe tavan. Și asta doar pentru că, în momentul în care a venit timpul să se construiască coșurile de fum, s-au dat seama că tot acoperișul ar trebui să fie acoperit cu hornuri.

„Cum stăteam noi și ne chinuiam să vedem cum să amplasăm hornurile pe casă, băiatul care ne făcea instalația electrică ne spune că are acasă niște panouri puse pe plafon, care încălzesc foarte bine. Ne spune că, dacă vom dori să punem panourile, ne poate face instalația electrică pentru ele și, dacă ne vom hotărî să le instalăm, vom folosi firele; dacă nu, nu.” Panourile au fost amplasate și încălzesc foarte bine, la un preț decent. Preventiv, totuși, casa este dotată și cu o sobă. Una singură, ce-i drept.

Scoala la țară

În anii ’70 și ’80, diferențele de pregătire dintre un elev de la țară și unul de la oraș erau minime. După Revoluție, însă, lucrurile s-au schimbat. Cadrele didactice au plecat, copiii au fost folosiți tot mai mult la muncile câmpului și au realizat că nu este nici o sfârâială să înveți bine, că tot muritor de foame ajungi.

Politica și munca patriotică

Proaspăt ajuns profesor în mediul rural, Gheorghe Bibire a intrat direct în pâine. „La început ne-am ocupat, în special, de pregătirea elevilor. Ca diriginte, ca profesor. Cu timpul, au început să ne solicite și la activități sportive, culturale. Nu era un lucru rău; era plăcut.

Asta a fost o perioadă, cam până în anii ‘80, când s-au schimbat câteva lucruri”, povestește el. În atribuțiile școlii a început să se amestece foarte mult activistul de partid, iar elevii și profesorii au început să fie scoși la munci patriotice. „La început n-am zis nu; o săptămână, două, mergea. Dar când am început să facem câte o lună – două de activități patriotice cu elevii, treburile s-au schimbat.”

A intervenit foarte mult și politicul. Toți de la sate, în special intelectualii, trebuiau să fie membri de partid, fiind chemați la tot felul de activități care nu concordau cu statutul de profesor.

“Preocuparea noastră de bază era școala; aveam foarte multe concursuri, jocuri, cu care să umplem timpul copilului, ca să prindă dragoste de școală. Tot ce trebuia să facem era să ținem în frâu destinul școlii, iar rezultatele să fie în interesul elevului.”.

Elev de la sat, elev de la oraș

Diferența dintre elevul de la oraș și cel de la țară era mică. Însă foarte puțini copii de la țară mergeau la liceu; majoritatea alegeau școlile profesionale. „Am rămas surprins de unii elevi care, la noi la gimnaziu, poate erau de calitate medie, dar, învățând la școala profesională, deveneau foarte buni constructori: știau să citească un proiect, să-l modifice, să facă schimbările, să facă calculele,” povestește Gheorghe Bibire. Cei care mergeau la liceu făceau față la fel ca elevii din oraș.

Diferențele au început să se vadă mai târziu, când a început să se facă foarte multă practică agricolă. Elevii de la țară pierdeau foarte multă materie. „Practica agricolă devenise o obligație. Nu mai puteai să-ți faci activitatea pentru care te pregătiseși pentru că nu mai erai lăsat,” concluzionează profesorul Bibire.

 

Schimbările de după Revoluție

După 1989 s-au produs mari schimbări. Foarte multe cadre calificate au primit permisiunea să părăsească localitatea.

„Treburile au început să se schimbe. Veneau câte un an, doi, mulți necalificați. Școala a pierdut stabilitatea. Apoi, înțelegerea greșită a sensului democrației a produs alte schimbări. Au început elevii să facă greve, demonstrații ca să ceară plecarea unui profesor mai exigent din unitate. Pur și simplu, au pus în practică ce au văzut la televizor. Foarte multe cadre, bine pregătite, au trebuit să plece.”Tot la televizor, elevii au început să vadă și alte lucruri. Nu mai erau cele două ore de televiziune de pe vremea lui Ceaușescu. Astfel, elevul a preferat să se uite la TV decât să citească o carte. Mai apoi, au apărut telefoanele mobile și internetul, care au determinat foarte mulți elevi să nu mai fie interesați de citit, rezultând un nivel scăzut de pregătire.

S-au desființat școlile profesionale, unde mergeau 60-70% dintre elevii de la țară, ceea ce a legat de glie absolvenții de gimnaziu din mediul rural. Generalizarea învățământului de zece ani nu a rezolvat problema, pentru că nu pregătea elevul pentru o meserie. Familiile mai înstărite au plecat la oraș sau în străinătate. Au rămas copiii copiilor slabi, cu potențial foarte scăzut și cu părinți dezinteresați. Dacă părinții lor nu au fost interesați de copii, nici ei nu au fost.

“Desființarea CAP-urilor a lăsat fără lucru foarte multe familii, în special cele tinere, care nu aveau pământ. Nu aveau unde să lucreze și au rămas la mila statului, să primească ajutor social. Stimulentul pentru învățătură s-a dus. Părinții trebuiau să muncească toată ziua, iar uneori îi mai luau și pe copii la muncă. La acestea s-au adăugat și tentațiile vieții: discoteci, baruri. Nu mai existau interdicții, nu mai erai obligat să mergi la muncă. Un ban, dacă-l câștiga, familia îl consuma la cârciumă.”.

Desele schimbări din învățământ, restructurările promise care nu s-au făcut, aglomerarea de noțiuni au determinat elevul să considere învățământul prea dificil. Introducerea săptămânii de cinci zile a umplut orarul, iar naveta elevilor a schimbat complet lucrurile.

Au mai rămas două școli gimnaziale

La ora actuală, în comuna Parincea mai sunt doar două școli gimnaziale: Parincea și Vladnic, cât o mai rezista și aceasta din urmă. Scăzând foarte drastic numărul de copii, nu s-au mai putut face cursuri. “Și atunci elevii au devenit navetiști. La început pe jos, apoi, cu ajutorul mijloacelor de transport. Noi aducem copii și de la 9, 11 sau 15 kilometri pentru că avem și liceu,” spune Gheorghe Bibire. Devenind navetist, elevul e constrâns de un anumit program. Intră la cursuri la ora 7.00, iar la ora 12.00, trebuie să plece. Când să mai facă activități extrascolare? Nu mai e timp! A dispărut o activitate ajutătoare a școlii pentru că microbuzele nu pot sta, trebuie să aducă alți elevi.

Sfârsit de capitol?

Domnul Trandafir iese la pensie. Satul românesc rămâne fără nimic: profesorul face naveta de la oraș, preotul, la fel; până și polițistul e navetist. Se încheie o epocă, moare o lume.

Care este locul intelectualului la țară? Mai există, mai are un rost? “Nu prea – spune Gheorghe Bibire. Au rămas foarte puțini. Preotul face naveta, polițistul face naveta, cadrele didactice fac naveta. În următorii cinci ani – vorbesc de satul Parincea – nu va mai fi nici un profesor sau învățător din sat, ci numai navetiști.

Condițiile de la țară nu se compară cu cele de la oraș. Apostolatul nu mai este posibil. A fost frumos în anii ’70, acum, în această perioadă, nu mai rezistă lumea.” Dar nu numai banii sunt o problemă. E vorba și de atitudinea societății, de modul în care sunt priviți profesorii.

“Dacă știam mai din tinerețe cât preț pune societatea pe cadrele didactice și dacă aflam că, de fapt, nu prea contăm, nu cred că aș fi răzbătut cu atâta ușurință prin viață; m-aș demoraliza. Așa, mai bine că am aflat mai la bătrânețe că nu prea facem noi multe parale în fața societății,” spune Elena Bibire.

Care societate, însă? Mai există țăranul acela sfătos și cu bun simț creionat de clasici?

“Nu mai vorbim de țăran, el e pe cale de dispariție, cel puțin în zona noastră. Poate prin Ardeal, unde se mai păstrează tradițiile, să mai existe,” este de părere profesorul Bibire. Adevărații țărani dispar pentru că vârsta își spune cuvântul, iar locul lor va fi luat de fermieri, care vor strânge pământurile pe care le vor lucra. Cel care rămâne să-și lucreze singur pământul, moare, pentru că face o agricultură de subzistență.

“Doar dacă tinerii se întorc cumva sprijiniți de Ministerul Agriculturii cu fonduri ca să înceapă o afacere în agricultură: plantații de viță de vie, de pomi, de aluni, să se mai schimbe ceva. Viitorul, însă, e al fermierilor,” crede el. Ce se va întâmpla cu restul populației? Va dispărea pe cale naturală sau se va muta la oraș sau în străinătate. La țară va rămâne foarte puțină lume, eventual va exista o categorie numită “fermierul de mijloc,” care să se ocupe de anumite culturi: sere, solarii, culturi specifice, plante medicinale, fructe. Aceștia sunt micii fermieri care vor forma categoria de mijloc.

Educația la tara și ritmul vieții la sat

De 25 de ani a început o separare între oportunitățile oferite de o școală de la oraș si una de la țară.

Rostul școlii

Teoretic, școala, familia și biserica erau, odată, stâlpii educației în mediul rural. Ce s-a ales din acest triunghi și care este colaborarea dintre cele trei elemente?

“Colaborarea cu familia ridică diverse probleme și, uneori, lasă de dorit. În oraș este altfel; aici, dacă nu-l chemi la școală, nu prea vine. Îi spui că trebuie, nu se implică. Se simte că nu este o colaborare bună, că părinții sunt cu treburile lor, că nu sunt implicați,” spune profesorul Bibire.

La școală, elevul stă 4-6 ore în care i se predau cunoștințe; este format, dar nu este suficient dacă părinții nu aplică aceleași reguli și acasă. Profesorii încearcă să-l educe, dar dacă elevii văd în familie comportamente nepotrivite, vor face același lucru și la școală și pe stradă. “De aceea avem foarte multe abuzuri sau conflicte între elevi, pentru că ei preiau conflictele dintre părinți și încearcă să le impună și la școală,” spune Gheorghe Bibire.

Viața satului

Odată, satul avea viață; cadrele didactice au încercat să mențină vii tradițiile și obiceiurile; se organizau serbări, se făceau întâlniri. Ce mai este astăzi? “Păi, în afară discotecilor de la cârciumă, alte activități culturale nu se fac pentru că nu are cine le face.

Cadrele didactice sunt de la oraș, tineretul nu este antrenat în acțiuni extracurriculare. N-are cine să mai facă acțiuni culturale, nu mai ia nimeni inițiativa. Am rămas descoperiți pe partea aceasta,” e de părere Gheorghe Bibire.

Nu există viitor

În acest moment, cel puțin, nu se întrevede nimic pentru viitorul satului, în special pentru Parincea. “Faptul că nu avem acces la șosele naționale, la cale ferată, că nu există o posibilitate de a investi în zonă, nu duce nicăieri. Numai pe baza de agricultură de subzistență, nu ajungem la niciun rezultat,” spune profesorul Bibire. Satele aproape că se desființează; nici nu mai e nevoie de o lege în acest sens.

“Populația e îmbătrânită, moare, casele dispar. La Barna nici nu știu dacă mai există 10-12 oameni din ce era odată. La Milești, dacă mor bătrânii, rămân casele pustii. Vin copiii de la oraș, o dată pe săptămână, duminica, dar nu e suficient.”

Satele își restrâng activitatea pentru că nu există o orientare asupra viitorului lor. Nu au nimic care să atragă; în afară de porumb, grâu și rapiță, nu se face nimic. Livezile și viile s-au distrus, iar nimeni nu mai investește în așa ceva. În afară de crescătorii de oi, economia comunei nu are altceva.