Pe domnul Mihai Lupușoru am avut deosebita plăcere și onoare să îl cunosc zilele acestea. Tocmai a împlinit 90 de ani. A fost aniversat în familie, cu prietenii și foștii săi elevi. Nu mulți, dar buni! Am avut privilegiul ca astfel să cunosc un Om, desprins parcă din realitate, plin de viață, ager la minte, cu voce blândă. Vârsta nu și-a pus deloc amprenta pe chipu-i frumos, sufletul nu i-a îmbătrânit deloc, nu s-a oprit deloc din a zâmbi, povesti și rememora amintiri. Amintiri cu elevii, amintiri din viața de student, din viața de familie, din viața sa de la catedră. A fost 41 de ani în învățământ, din care 30 de ani numai la Liceul Pedagogic Bacău, acum Colegiul Național Pedagogic „Ștefan cel Mare”. Cum arată 90 de ani într-o viață de om? Am aflat chiar de la el! La un pahar cu apă, pe o terasă semideschisă din casa-i mare, situată undeva pe strada Șoimului din Bacău, cu vedere spre o frumoasă grădină plină de trandafiri.
M-a întâmpinat cu o mulțime de poze, de scrisori, de felicitări, toate cu/de la foștii săi elevi. „Uite, aici e Lenuș Moroșanu, aici sunt cu Fulvia Horobeț Chiorescu, care mi-a mărturisit într-o scrisoare că i-am fost model în viață, acum e profesoară de religie și se pregătește să dea doctoratul la Iași, a terminat în 1986. Aici e Cristina, care mi-a scris tocmai din America…., Oana Matei, Monica Creangă, Nicoleta Scorțanu, Iulia, Paula,… acum sunt profesori, mulți dintre ei, dar sunt și care au ales alte meserii, chiar în magistratură sau, foarte curios pentru mine și neașteptat, teologie, cum este preotul Marius Popescu, foarte cunoscut acum în Bacău, care mi-a fost un elev foarte drag. A terminat în 1994. S-a căsătorit cu o fostă colegă de clasă, deci tot elevă de-a mea. Am amintiri foarte frumoase cu elevii mei, cărora le-am fost chiar și diriginte, țin permanent legătura cu mulți dintre ei, merg de fiecare dată când sunt invitat la întâlniri de promoții”, spune deschis, cu ochii plini de lumină, prof. Mihai Lupușoru. A avut serii de absolvenți, generații întregi, copii frumoși pe care i-a iubit și care l-au respectat.
Parcursul profesional
A terminat Liceul Pedagogic, cum era atunci Școala Normală, cu o medie foarte mare, în 1950, la Piatra Neamț. Apoi a ajuns la facultate, cu examen de admitere, la Universitatea București. A optat pentru Psihologie și pedagogie, secundar Limba și literatura română. Acolo a studiat și Gramatica, și Literatura, Istoria României, dar și Psihologia sovietică, pentru că atunci se intodusese și reformele în Educație, a făcut și Anatomia sistemului nervos central, cu un profesor de la Medicină „pentru că Psihologia e legată de localizări cerebrale și trebuia să știm și de astea.”
Aici a avut ca profesori mari somități ale vremii: Zoe Dumitrescu Bușulenga, G.G. Niculescu, academicianul Mihai Ralea, eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, „care mi-a făcut plăcută și ușoară facultatea, așa cum cred că am făcut-o și eu pentru elevii mei”, academicianul Alexandru Graur, Alexandru Rosetti. „Cu ei se deschideau cursurile la universitate, în aula facultății”….
Studiile superioare le-a terminat cu Diplomă de Merit. „Nu toată lumea primea aceste diplome. Sunt roșii, mari. Trebuia să ai «bine» și «foarte bine» la toate disciplinele studiate. Eu nu mi-am propus asta, dar … alții au crezut că o merit. E un motiv de laudă, dar și de obiectivitate. A fost diploma cu numărul 153 a Universității București.” A fost repartizat apoi la Școala Medie Mixtă din Bicaz, ca profesor, dar și ca director adjunct. Era în anul 1954. Aici a predat doar jumătate de normă Limba și literatura română, iar în câteva luni a fost numit director prim. „La 24-25 de ani, un puști, am fost numit să conduc o școală. Dar m-am descurcat. Erau foarte multe de făcut. Am împărțit munca mereu cu celălalt director.”
În 1961 s-a căsătorit, cu Elena, medic infecționist, care a dat examen și a intrat la Contagioase Bacău și așa… a ales Bacăul în traseul său profesional. Un timp la Școala nr. 8, „școala copiilor din cartierul Letea”, iar de acolo la Liceul Pedagogic, din 1967, până… la pensie. Aici a fost inclusiv director adjunct, apoi director, iar director adjunct, vreo 15 ani. Dar cel mai mult i-a plăcut viața de la catedră, cu elevii, cărora le-a fost profesor de Psihologie și pedagogie 30 de ani. „Nu mi-au plăcut niciodată funcțiile de conducere, ci să stau la clasă, cu elevii mei. Acolo vedeam rezultate imediate. Și satisfacțiile erau foarte mari”, mi-a mărturisit.
Scrieri
I-a plăcut să împărtășească tuturor ceea ce știa. Așa că a scris articole și lucrări în diferite publicații de specialitate și nu numai. Câteva exemple: „Stiluri didactice” în Tribuna Învățământului, „Colocviul Național de Pedagogie” în ziarul Steagul Roșu, „Lucrările Colocviului național de pedagogie” în revista Ateneu, „Unele probleme ale psihologiei și uitării” sau „Concepția pedagogică”, a scos și Revista de Pedagogie, a scris opinii de Cronică științifică „Din experiența la catedră a profesorilor: Cultură generală sau specializare timpurie?”, a publicat „Cunoașterea și educația copilului – mic dicționar”, o carte de suflet.
Pe toate le are îndosariate, foarte ordonat, în albume, sub formă de decupaje sau în formatul de ziar, cărțile publicate sunt așezate în biblioteca personală alături de alte volume de specialitate. A cochetat chiar și cu presa, dar în anii de studenție, pe corecție, pe radio mai ales.
Semnătura sa se află și pe „Albumul de familie”, o carte de poezii, cu versuri dedicate propriei familii: soția, fiica, ginerele, nepoții, strănepoții, prietenii apropiați. „Este o carte pe care am decis să o tipărim noi, când tata a împlinit 85 de ani. Avea mai multe poezii, ciorne, diferite scrieri, pe foi de hârtie, pe caiete, pe care le-am adunat și le-am publicat în această carte. Iar aici sunt semnăturile tuturor – Dadi, așa îi spunem noi – , Bica, adică mama, Mami – eu și Tati – soțul, Anca, Maia și Ștefan. Sunt poezii de-ale lui, dar semnate de noi. Este o carte de suflet, pe care i-am făcut-o cadou atunci, la ziua lui, dar nu numai lui, ci și prietenilor și rudelor noastre”, a povestit Mihaela, fiica profesorului Mihai Lupușoru.
Iar aici sunt adunate amintiri frumoase, în versuri. „Să rămâi”, „Fără tine”, „Într-o grădină primenită”, „Din dragoste”, „Știința păpușica”, „Copiii și marea”… sunt doar câteva titluri.
Pe coperta a doua a cărții este scris: „Acest album de familie este expresia trăirilor tatălui, socrului și bunicului nostru, Mihai Lupușoru, care a reușit să creeze cu ritm și rimă o incursiune în timp și spațiu, o călătorie sufletească printre amintiri adunate de-a lungul anilor.
Citind aceste versuri, ne-am putut întoarce în vremurile trecute, purtându-ne pe aripile timpului la aniversări, la sărbători și nunți, și, mai mult decât atât, ne-a lăsat să ne cuibărim puțin în sufletul lui unde am găsit multe comori neștiute și nebănuite. Pe întreaga noastră familie, versurile din această carte ne-a făcut să înțelegem și mai mult valoarea și importanța familiei și a prieteniei în viața unui om.
Aceste momente, discuții și trăiri cuprinse-n versuri ne-au îmbogățit viața, ne-au legat și ne-au învățat să iubim necondiționat. Semnează- Ancuța, Mihaela, Tudor și Florin (nepoata, fiica, nepotul și ginerele n.r.).”
Secretul longevității?
„Teoria mea este asta: dacă îți faci munca mereu cu bucurie, nu te obosești. Mi-a plăcut foarte mult să predau lecțiile mele cu entuziasm și probabil că acest entuziasm, această plăcere am transmis-o și elevilor mei, dovadă fiind că majoritatea lor au ales tot cariera de profesor, pe specialitatea mea. Mi-am făcut meseria cu dragoste și pricepere.
Apoi, trebuie să ai și odihnă activă, un hobby, pentru că trebuie odihnit și creierul, iar mie mi-a plăcut să grădinăresc, ceea ce încă mai fac și acum. Îngrijesc grădina casei și, în mod special, trandafirii. Am sute de trandafiri. O minune toți! Așa mă refac.
Contează foarte mult și suportul familiei, care m-a sprijinit mereu, să găsești înțelegere, un climat favorabil care să te stimuleze. Un alt factor care contribuie să ajungi la această vârstă este și codul genetic. Părinții mei au trăit peste 90 de ani, mama 92, tata 90, bunica după tată vreo 95, au fost și ei mai longevivi.
Apoi, mai sunt acele conexiuni care se fac în subconștientul nostru, în organismul nostru, pe care nu le putem controla. Dar trebuie să duci o viață echilibrată, fără excese, mai ales după maturitate. Cred că acesta e secretul, nu?”, declară zâmbind profesorul Mihai Lupușoru.
Elena i-a fost soție, Mihaela este unica fiică, are și o nepoțică, Ancuța, care i-a dăruit și doi strănepoți, Maia și Ștefan. O familie unită, care îi este în continuare alături.
Regrete?
„Da. Că au trecut prea repede anii și prea ușor, că nu mai pot funcționa în continuare așa cum o făceam odată. Mai am multe de spus. Am fost și sunt dascăl pentru toți, inclusiv pentru familie. Pentru toți am avut și am un sfat bun. Nu-mi mai doresc decât să îmi fie familia frumoasă și mulțumită, și să îi mai văd pe strănepoți cum cresc”, spune sincer.
Ce își mai dorește acum? E întrebarea care l-a făcut să zâmbească din nou, dar la care mi-a răspuns foarte… șugubăț:
„Am să închei astfel, cu epigramele scrise de un prieten de-al meu, pe care le-am pregătit pentru dumneavoastră:
Fără complexe – Azi când pe zălogul vremii/ Am înscris nouă decenii/ Mă grăbesc s-o iau hoinar/ «Pas cu pas» spre centenar.
Optimism – Pe drumul vieții și al vremii/ Am străbătut nouă decenii/ Și mai am unul, doar un fleac/ Și-o să-i vin veacului de hac!
Aspirație – Chiar dacă pare nefiresc/ Mă rog în zori, la prânz și seara/ Dă Doamne sfinte să trăiesc/ Cât domnii Quintus și Djuvara!”.
