Orașul Bacău împlinește, sâmbătă, 6 octombrie, 610 ani de atestare documentară. Data a trezit numeroase comentarii, fiind precizate și alte dovezi ale atestării numelui localității, mai vechi cu peste 300 de ani, dar ziua de 6 octombrie s-a impus. La această dată, în anul 1408, Cancelaria domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, a emis un document care făcea referire la un centru vamal pentru negustorii poloni care veneau la noi. Aniversarea celor 610 ani de la acest eveniment se face în anul Centenarului Marii Uniri.
În „Enciclopedia județului Bacău”, apărută în anul 2008 sub coordonarea lui Emilian Drehuță, istoricul Dumitru Zaharia face precizarea că prima atestare scrisă privind satul situat pe Valea Bistriței a fost făcută la 19 februarie 1105 pe un potir, confecționat în onoarea Sfintei Treimi și dăruit de fiul lui Petru Movilă bisericii catolice de aici. Aceeași sursă arată că și o scrisoare papală din 15 aprilie 1400 menționa localitatea din Moldova.
Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391-1432, în timpul domniei lui Petru Mușat. În 1399 orașul era menționat în documentul lui Iuga Vodă prin care se dădea carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. Din 15 aprilie 1400 aflăm că în Bacău se aflau o parte a Cavalerilor Ioaniți, cunoscuți mai târziu drept Cavalerii de Malta. O scrisoare a fost trimisă în Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea. Iar în 1409 studia la Cracovia băcăuanul Gregorias de Bachwya. Ceva mai târziu, pe 5 martie 1431, localitatea era numită civitas Bako.
Zona Bacău locuită din paleolitic
Zona Bacău a fost locuită, însă, din timpul paleoliticului (aproximativ cu 5.000 de ani în urmă). În perimetrul Pieții Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidal, obiect folosit la vânătoare în împrejurimile care atunci erau acoperite de păduri. O altă prezență umană în valea localității s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, s-au găsit urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului – Cultura Monteoru. Un strat gros de mâl a păstrat pentru eternitate dovada marilor cataclisme care au modificat relieful. O altă așezare, identificată ca aparținând epocii bronzului târziu – Cultura Noua – a fost scoasă la lumin în perimetrul Precista.
Mai multe fragmente de ceramică din secolele VI-V î. Hr., atestă o așezare hallastiană pe actuala stradă Bradului, care după cucerirea Daciei de către romani a rămas în afara granițelor Imperiului Roman, fiind locuită de Carpi. Aceștia vor fi în legătura permanentă cu Imperiul Roman, fapt ilustrat de numeroase descoperiri arheologice constând în ceramică, monede și obiecte de podoabă.
O altă așezare din secolele IV-V d.Hr., compusă din șapte locuințe a fost cercetată în zona Curții Domnești. Fiecare locuință are o încăpere cu pereți din bârne și un cuptor de ars ceramică. S-a găsit ceramică lucrată cu roata, dar și cu mâna, precum și o fibulă de bronz. Putem considera că aici era o comunitate sătească autohtonă continuatoare a comunității daco-romane.
Cercetările efectuate în zona Băncii Naționale au scos la suprafață o așezare din secolele V-VI d.Hr. Peste ea s-a mai descoperit o alta din secolele VI-VII d.Hr., alcătuită din opt locuințe dispuse după un plan riguros, pe care arheologii le numesc cuib. Inventarul lor cuprinde ceramică lucrată cu mâna, mai ales vase-borcan, la modă pe atunci. După calculele arheologilor numărul băcăuanilor era de 100 de persoane. Se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor, meșteșugurile, cu pescuitul în multele ape din zonă, iar în pădure cu vânatul. Faptul că pe mai multe vase se afla imprimat semnul crucii, duce la concluzia că era o comunitate creștină. Era o localitate stabilă care avea legături cu lumea bizantină, numeroase monede ilustrând acest fapt.
La sfârșitul secolului al IX-lea, în regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar și în Muntenia și Transilvania, se așează un popor al cărui nume face istorie: pecenegii. Vor sta aici aproape două secole, apoi vor fi alungați peste Dunășe de un alt popor, cumanii. Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg, dar și cuman) este locul ideal pentru creșterea cailor, lucru foarte necesar lor. În anul 1223, la Kalka vor fi risipiți în urma bătăliei cu tătarii, dar cei care au scăpat cu viață s-au retras în ținuturile dintre Nistru și Carpați. În 1241 tătarii pârjolesc și regiunea de la nord-est de Bacău. Pe șoseaua națională Bacău-Bârlad, între satele Traian și Secuieni se bănuiește existența unui mormânt cuman. Cumanii mai importanți erau înhumați alături de câțiva oșteni apropiați (îngropați de vii sau după sinucidere) și alături de calul preferat. Peste mormânt se ridicau movile mari de pământ.
Dezvoltarea centrului urban Bacău
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Bacăul era bine închegat ca așezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuții militare și comerciale foarte importante. Reședința Domnească din vremea lui Alexandru cel Bun corespunde perioadei în care acesta a avut-o de soție pe Margareta de Losoncz, fiica voievodului Ladislau de Losoncz.
Orașul Bacău a fost ocupat, în noiembrie 1467, de oștile maghiare conduse de Matei Corvin, cu o lună înainte de Bătălia de la Baia. Localitatea este cunoscută și datorită importanței sale în relațiile comerciale dintre Moldova, Transilvania și Țara Românească, fiind un punct de vamă. În secolului al XV-lea în acest oraș s-a stabilit Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, care a dat ordin pentru construirea Curții Domnești și Bisericii Precista, cunoscute monumente istorice.
În anul 1607, Papa Paul al V-lea a înființat Episcopia de Bacău, ca episcopiei sufragană (subordonată) Arhiepiscopiei de Kalocsa. Catedrala episcopală, dedicată Sfintei Maria, a suferit importante stricăciuni cu ocazia inundațiilor din anul 1676. În locul vechii catedrale a fost construită, în anul 1839, Biserica romano-catolică Sf. Nicolae.
Decădere și renaștere
Dezvoltarea orașului Bacău cunoaște, în secolele următoare, momente de creștere, dar și de stagnare. Scad moșiile domnești, dispar sate, vin seceta, războaiele, se asprește dependența față de Poartă și altele. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea însă, cu toate convulsiile politice, sociale și militare internaționale, în Bacău populația trece la măsuri de dezvoltare a localității. Apar canale de aducțiune, apar morile de apă, se dezvoltă tăbăcăritul etc., dar și învățământul și chiar mișcarea teatrală.
În Bacău a avut loc și o puternică mișcare unionistă iar în viitorul Divan ad-hoc al Moldovei vor fi aleși și băcăuani. În perioada unionistă Bacăul se dezvoltă din nou, apar școlile particulare, dar și primul ziar, „Santinela de Bacău” (2 noiembrie 1859). Apar noi forme de organizare administrativă, primul primar fiind Gheorghe Negel.
Bacăul în Primul Război Mondial
În Bacău, în timpul războiului, s-au refugiat mulți locuitori ai localităților căzute temporar sub control inamic. Dar în Casa Anania și-au avut sediile comandamentele Armatei de Nord, condusă de generalul Prezan, și al Armatei a II-a, comandată de generalul Averescu. Regele Ferdinand și Regina Maria vizitau frecvent Bacăul.
După război, Bacăul s-a dezvoltat notabil, până în 1938.
Ce a urmat este istorie contemporană, cunoscută deja de mulți băcăuani.
Fotografii din colecția Mihai Ceucă
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
