34 DE ANI DE LA REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE 1989

1.104 Eroi Martiri… 3.352 răniți… trei inculpați

Despre decembrie 1989 se vorbește de ani buni în aceleași clișee; în funcție de emitent, de puterea lui de înțelegere și de capacitatea de analiză, evenimentele din acel decembrie însângerat au intrat în conștiința publică și s-au cristalizat sub forma unor cuvinte simple, sintetizatoare – revoluție, contrarevoluție, lovitură de stat, lovitură de palat, o banală, dar violentă, schimbare a cadrelor…

Ziua Victoriei Revoluției Române și a Libertății – 22 decembrie – va fi sărbătorită și în acest an după modelul ceremonial cunoscut; oficialitățile, comandanții militari, liderii spirituali, elita politică și, foarte probabil, unii cetățeni direct interesați vor face cuvenitele gesturi publice în încercarea de a omagia curajul celor care s-au sacrificat în numele Libertății. Invitații și „specialiștii” din spațiul media vor încălzi bine subiectul, amestecând, din nou, eroii cu provocatorii, securiștii cu salvatorii, teroriștii cu turiștii etc. într-un ocean de vorbe și păreri ce au creat deja o pseudoistorie din care este tot mai greu să extragi adevărul.

„Cine-a tras în noi, 21/22?”, „Cine-a tras în noi, după 22?”… Întrebări rămase până astăzi fără răspuns, într-un noian de mituri și de teorii ce trimit voit sau nu pe pista greșită. În legătură cu acele evenimente, certitudinea trece greu dincolo de marginile mormintelor eroilor. Adevărul profund este încă inaccesibil; o bună parte din fondul arhivistic al fostei Securități se află sub un control strict în arhiva de la Pitești, în regim de Secret de Stat, în ciuda faptului că legislația în vigoare impune ca punct de destinație sediul CNSAS-ului. Dosarul Revoluției are numai trei inculpați, este nefinalizat, la fel ca toate marile dosare postdecembriste, și a fost readus cu greu pe masa instanței prin apelul la imprescriptibilitateap faptelor încadrate drept crime împotriva umanității.

Pe de altă parte, obișnuiți să privim doar spre aspectele negative, uităm că Revoluția din decembrie 1989 este momentul fondator al democrației românești actuale – prima formă de democrație autentică din întreaga istorie a României, o etapă ce a deschis calea unor prefaceri și a permis atingerea unui nivel de trai fără precedent. România trăiește astăzi cea mai bună perioadă din întreaga sa istorie – din punct de vedere democratic, al respectării drepturilor omului, al accesului la resurse educaționale, al libertății de exprimare, de mișcare, de gândire, din punct de vedere economic ș.a.

Așa imperfectă cum este ea – la fel ca toate celelalte țări ale lumii și pe măsura propriilor noastre imperfecțiuni – trăim astăzi în cea mai bună variantă pe care a avut-o România vreodată. Discutăm pe baze cât se poate de concrete: PIB-ul actual al României este de aproximativ 300 miliarde de dolari, comparativ cu cel din 1989 – 53 miliarde; numărul de firme private din prezent și cifra lor de afaceri nu suportă nicio comparație cu trecutul; la fel, consumul pe cap de locuitor – consumul mediu anual de carne pe cap de locuitor era în 1938 de 18 kg, în 1950 de 16 kg iar în 1989 carnea din magazinele de alimentație publică avea gust de …. adidași de porc.

În mod paradoxal, în loc să lăsăm deoparte nostalgiile și să uităm de miturile fundamentate pe „adevăruri” și raportări cincinale cu iz de gazetă sovietică, sondajele de opinie vin peste noi și ne prezintă o realitate năucitoare. Recentul sondaj realizat de INSCOP la comanda site-ului News.ro (13 decembrie 2023) ne indică faptul că, în România, aproape jumătate dintre locuitori – mai exact 48,1% – consideră că regimul comunist a fost „un lucru bun pentru țară” (procentul acestora a crescut față de acum 10 ani, când era de „numai” 45,5%); în plus, 46% dintre respondenți consideră că „se trăia mai bine” în anii socialismului multilateral dezvoltat.

Este tulburător și bulversant iar pentru mine aceste date reprezintă indicii clare ale faptului că avem o memorie comunitară ce operează selectiv, că suferim de o gravă amnezie istorică, întreținută cu succes de un sistem de învățământ ce-și ratează constant menirea, că trecutul poate fi ușor manipulat acolo unde Adevărul istoric nu mai reprezintă o preocupare prioritară.

Trăim consecința finală a eșecului aflării și asumării Adevărului.

„Uitarea este capătul oricărui rău” este titlul unui articol publicat recent în „Dilema veche”, semnat de fostul ministru de externe al României, Teodor Baconschi. Chiar dacă vine cumva în siajul unei deducții logice, demersul intelectual al autorului m-a convins. Totuși, în egală măsură, uitarea poate fi și începutul unui alt rău sau premisa repetării ciclice a acelorași greșeli ale trecutului.

Memoria unei comunități etnice/naționale poate forma caractere, poate modela și rafina comportamente sociale și sensibilități. Memoria unei națiuni este cea mai importantă resursă de coeziune, de solidaritate socio-comunitară, manifestată în raport cu valorile și virtuțile membrilor ei, iar amnezia colectivă ar trebui să reprezinte pentru fiecare dintre noi, dar în special pentru cei care gestionează politic destinul nostru comun, un veritabil semnal de alarmă. Cum putem să uităm faptul că, în decembrie 1989, Iisus nu stătea cu noi la masă nici măcar în noaptea de Crăciun, cum să uităm atât de repede de Moș Gerilă, de cozile de la Alimentara, de rațiile de pâine, ulei și zahăr, de rafturile goale, de nechezolul și creveții vietnamezi, de raționalizarea consumului de energie electrică, de gaz și de apă, de numerele cu soț, de penuria alimentară, de abluțiunea rezervată exclusiv zilei de sâmbătă, de cultul abject al personalității revărsat în cele două ore de program TV și, peste toate acestea, cum putem să uităm de tăcerea și disimularea unei întregi națiuni.

Adevărul are nesecate capacități moralizatoare și taumaturgice. Trebuie doar cunoscut și asumat până la ultima sa consecință juridică. Dar, pe de altă parte, „adevărul nu trebuie spus unor oameni care nu sunt demni de el” (Mark Twain) pentru că el este „rareori pur și niciodată simplu” (Oscar Wilde).

Antal Eugen, Bantu Vasile, Brezuleanu Mihai, Hasan Marius Costel, Ladaru Petrică, George Nechita, Ciprian Pintea, Rusu Gheorghe, Vanea Timoșenco, Iancu Hristache, Savin Gheorghe, Aurel Oteliță, Aurel Ioan Agache, Sabin Agache, Popa Veronica, Gheorghe Popovici, Nicolae Monoreanu, Răzvan Zamfirescu, Mihai Brezuleanu. Numele celor 14 băcăuani cu titlul de Eroi Martiri ai Revoluției din decembrie 1989.

Eroi pentru o țară de nostalgici...