Elena Nechita este o mamă care de 28 de ani merge zilnic în Cimitirul Central din Bacău, la căpătâiul cavoului unde își duce somnul de veci Gheorghe Dorel Nechita, fiul său, căruia îi spune în continuare George. Și îl strigă mereu.
Chiar și după 28 de ani, pe chipul femeii, ajunsă la o vârstă respectabilă, se citește o stare de mare tensiune interioară. O tensiune instalată încă din clipa fatidică când a aflat năucitoarea veste a uciderii unicului său fiu. Într-o zi de marți, la Revoluție.
Din 22 decembrie 1989 și până astăzi, pe mama îndurerată încă o chinuie întrebări și stări care i-au deturnat cursul existenței. Având în spate și o carieră de profesor la catedră, la vremea pensionării și-a găsit timp, dar și refugiul de a-și transforma lacrimile de jar, care îi ard zilnic sufletul, în rânduri pilduitoare, reconstituind în paginile unei „mărturii tămăduitoare” scurta existență a fiului pierdut. În cartea sa, prin cuvinte simple, dar sfâșietoare, mama ne povestește că George al ei și-a presimțit sfârșitul cu două luni înainte. Și că a plecat într-o „totală discreție și demnitate, așa cum a trăit”.
Am trecut pragul casei familiei Nechita într-un moment greu pentru mama îndurerată. Tocmai se adunase de pe drumuri și ne aștepta. Discuția s-a purtat inevitabil în jurul dispariției lui George. Femeia ofta mereu și instantaneu i se umpleau ochii de lacrimi. Întrebările mele i-au răscolit sufletul plin de sentimente contradictorii. Mi-a vorbit printre suspine despre tânărul hărăzit să ajungă departe prin calitățile și virtuțile lui.
„George era un tânăr inteligent, avea voință, era serios, educat, blând, milostiv și avea spirit de sacrificiu pentru binele aproapelui său. A sfârșit împușcat direct în inima sa iubitoare, de către o mână criminală, pentru că revoluționarii aveau nevoie de sângele victimelor ca să le asigure ascensiunea”, mi-a spus Elena Nechita, cu glas stins.
Strângea la piept fotografia înrămată a lui George. Se ascundea de obiectivul aparatului de fotografiat și își îndreapta privirea spre micul altar improvizat în sufrageria casei.
Pâlpâitul candelelor în lumina slabă a becurilor din casă, parcă adânceau și mai mult sentimentul de tristețe. Cuvintele au rămas mute. A urmat să ne revedem la mormântului lui George, vineri, pe 22 decembrie, când se împlinesc 28 de ani de la Revoluția din ’89.
„Îmi plâng în fiecare zi copilul pierdut în Revoluție. În fiecare zi merg la căpătâiul lui, iar atunci când mă arde dorul de el mă duc la cimitir chiar și de două ori pe zi. Nu vreau să comit o impietate, dar mi-a rămas săpat în suflet acel decembrie 1989, nins cu trupuri ciuruite de gloanțe, scăldate în sânge, cu gânduri și adevăruri nerostite … despre o nuntă ce nu a mai avut loc. George era logodit, iar călăii i-au oferit un mormânt rece, iar miresei, pribegia, departe de cei care au rănit-o. Părinților le-au rămas lacrimile și dorul!”, declară sfârșită de durere mama îndurerată
Eroul băcăuan George Nechita (așa i-a fost săpat numele în piatra mortuară), locotenent major MApN, inginer cercetător la Institutul de Fizică Atomică a fost decorat căpitan post-mortem. Militarul a murit pe 22 decembrie 1989, în București, lângă Biblioteca Centrală Universitară, împușcat în inimă. George Nechita s-a născut la 9 august 1960, în familia profesorilor Gheorghe și Elena Nechita. După finalizarea cursurilor gimnaziale a urmat studiile liceale la clasa de matematică – fizică a actualului Colegiu Național „Gheorghe Vrănceanu”, din Bacău.
A fost apoi admis primul pe listă la Facultatea de radiolocație a Academiei Militare Tehnice din București. În timpul studenției a obținut, în 1980, locul II la Olimpiada Balcanică de Matematică de la Ankara (Turcia). Era cercetător la Institutul de Fizică Atomică. Un glonț vidia tras direct în inimă a pus capăt vieții sale la 29 de ani, în noaptea de 22 decembrie 1989, când apăra Biblioteca Universitară din București.
În Cimitirul Central își mai duc somnul de veci și alți eroi ai Revoluției din ’89:
Eroul Ciprian Pintea, student la Academia Tehnică Militară, Facultatea de Aviație – UM 02425 București.
A murit într-un spital din București după ce a fost împușcat pe 23 decembrie 1989, în fața sediului MApN din Drumul Taberei.
Eroul Gheorghe Rusu, de profesie muncitor la Combinatul Chimic Bacău, a fost împușcat pe 23 decembrie, în zona Gării de Nord. A murit pe 25 decembrie 1989 la Spitalul “Gh. Marinescu”.
Eroul Marius Hasan era soldat în termen la UM 01829 Otopeni. A murit pe 23 decembrie 1989 în București, în incinta unității militare pe Aeroportul Otopeni, fiind împușcat cu 19 gloanțe. A fost înaintat în gradul de sublocotenent
post-mortem.
Comemorarea eroilor Revoluției
Cu prilejul comemorării evenimentelor Revoluției din decembrie 1989, astăzi, vineri, pe 22 decembrie 2017, începând cu ora 10.00, Primăria Bacău în colaborare cu Garnizoana Bacău, organizează la Monumentul Eroilor Revoluției din Cimitirul Central, un ceremonial militar și religios cu depunere de coroane și jerbe de flori, închinat Eroilor Martiri căzuți pentru Victoria Revoluției din decembrie 1989.
