Cu plecăciune…

Încercaţi-vă forţele… lingvistice!

Dintre cele trei forme verbale scrise care urmează, numai una este corectă. Care? a) a îngenunchia; b) a îngenunchea; c) ambele, diferenţiat.

Înlăturaţi hazardul!

Imediat după 1990, universităţile din România au organizat concursuri de admitere, cu probe care încurajau… norocul. Era de ajuns să închizi ochii şi să ţinteşti o variantă de răspuns pentru ca uneori aceasta să fie – conform teoriei probabilităţilor – cea corectă. Nu negăm existenţa unor candidaţi pregătiţi cât de cât (imposibilă unitate de măsură!), care puneau la încercare cunoştinţele pentru a selecta litera sau cifra indicând varianta norocoasă, ca să nu mai vorbim de cei tobă de carte.

Cum prelucrăm un test-grilă?

Eroarea frecventă în abordarea de către un candidat a variantelor de răspuns este aceea că sunt citite variantele, în loc să-şi formuleze propriul răspuns. Abia după aceea se vor parcurge cele două (cel puţin) alternative, dar numai pentru a bifa cifra sau litera care trimite spre răspunsul corect. De regulă, când avem trei variante de răspuns, una este aberantă, adică departe de adevăr, dificultatea raportându-se doar la celelalte două. Dacă am împărţi procentul total de probabilitate, am avea 10% pentru varianta foarte îndepărtată, 50% pentru varianta corectă şi 40% pentru concurenta ei.

Ce se petrece în mintea noastră?

Când parcurgem conţinutul testului, ne cufundăm deja în ceaţă, pentru că fiecare răspuns pare corect. Psihologii numesc fenomenul orbire psihică: încrederea în propriile cunoştinţe se pulverizează şi nu de puţine ori ne lăsăm pradă hazardului.

Teste vechi, teste noi

Spre anul 2000, universităţile mari au modificat strategia de evaluare a candidaţilor. Simpla cerinţă de până atunci „Alegeţi!” a devenit „Alegeţi şi motivaţi”, ceea ce – să recunoaştem – e înfiorător de greu. Tocmai de aceea a apărut o formă hibridă: „Alegeţi!”, pentru variante însoţite de motivaţie.

Revenire: a îngenunchia, a îngenunchea sau amândouă?

Noua formă a chestionarului nostru ar arăta astfel: Alegeţi: 1. a îngenunchia, pentru că este un derivat de la cuvântul genunchi; 2. a îngenunchea, pentru că există în conjugare forme alternante cu e; 3. ambele, dar în funcţie de pronunţare: a) a îngenunchia, dacă rostim secvenţa finală în două silabe: a (îngenun)/chi-a/, ca a ma-chi-a (formă corectă, după DOOM); b) a îngenunchea, dacă rostim finalul într-o silabă: a (îngenun)/chea/.

Ce alegem?

Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, vom mărturisi că ochii ne fug către varianta a), de vreme ce nimeni nu contestă cuvântul de bază: genunchi, a cărui literă (că sunet nu este) finală va rămâne în toate derivatele. Argumentul istoric (a îngenunchea e atestat la Dosoftei, în „Viaţa şi petreacerea svinţilor” din 1682, după latinescul ingenuculare) prevalează în mintea noastră doar în legătură cu genunchi. Refuzăm regionalismul genunche, pe care l-am învinovăţi că stă la baza lui a îngenunchea. Varianta c) este aberantă, pentru că pronunţarea nu poate fi facultativă.

Morfologia, mai tare decât vocabularul

Aşadar, corect este a îngenunchea (cu toate formele verbale: eu îngenunchez, tu îngenunchezi, noi îngenunchem etc.), pentru că într-adevăr derivă de la cuvântul genunchi, dar noul derivat nu mai este substantivul-bază, ci a devenit verb. Acesta se conjugă, iar formele căpătate îl impun pe e astfel: (eu) îngenunchez şi nu (eu) *îngenunchiz etc. Se vede că rădăcina bazei îl suprimă pe i: îngenunch-, pentru a primi terminaţia (lingviştii îi spun sufix) -ez-.