Coana Chirița mergea la Ieși cu docarul. Dura cam tot atât cât faci acum cu trenul. Meseriașii lui Caragiale, scoți în șomaj de autobuze, taxiuri și tranvaiul galben fără cai, în București, nu i-am mai prins. În Bacău, caii erau mascați mergeau la dric . La calești purtau ochlari – apărătorile acelea laterale, din piele, menite să nu le abată vederea când trăgeau hăisa sau cea, speriați de vre-o mașină. Doar de Moș Gerilă, cu anul nou și vechi pe banchetă, mai înveseleau iarna centrul, deschizând alaiul urătorilor. Birja? A fost la un moment dat una. Staționa în față la Decebal, după Revoluție. Mai era închiriată pentru nunți. Nu s-a dovedit a fi profitabilă pentru întreprinzătorul iubitor de cai. Prea multe autorizații necesare.
Denumirea unui mic local de lângă stadion, unde stau de vorbă la un suc cu doamna învățătoare Ioana Iordache-Baltag, mă introduce iar în atmosfera acelor trecuți ani. Volubilă și zîmbitoare, înșiruie pe masă trei cărți. A venit pregătită să-mi stârnească curiozitatea și eu nu vreau să le răsfoiesc. Prefer întâi s-o ascult. Atâția ani de pedagogie imediat se fac simțiți. Chiulangiu pe la școală de la ora de diriginție, trag cu ochiul la coperta unuia din volume. Transpus grafic, chipul unei copile mă privește din capul suspendat parcă, de două palme străine, oarecum muncite. Viața într-o poveste su poveștile dintr-o viață? Filozofez urmărind-o atent! Înainte să mă prindă, mă controlez. Cât pe ce să pun mâinile la spate. Îmi place, așa cărunt, conștient că n-am învățat nimic până acum, să mă simt iar la școala primară. O rog să-mi povestească despre anii când s-a mutat în Bacău. Sar acum peste pasarela de la gară și grădina Dinamo, ca să revin la subiect. Centru! Toate la rândul lor. Din anii șaizeci spre șaptezeci, decelerez cu un deceniu în urmă, pentru că poveștile se leagă.
Noi nu suduiam
„Măi Nelule!” se uită Viorel Roman în ochii mei, trimițându-mă înapoi pe bulevard. „Aveai unde să ieși! Parcă era altă lume. Simțeai altă siguranță. Bine, nu erau nici mașini. Îți scoteai soția, prietena la teatru, la un film. Orașul arăta altfel. Era frumos. Cu clădiri vechi, îngrijite. Aici locuia lumea bună, mai avută. Noi, copiii mai de la periferie, ne simțam cam de categoria a doua. Dar nu se făcea nicio difernță. Doar când băgai mâna în buzunar… ” Are umor cănd mai adaugă și ce colegi de clasă, cu nume , a avut la școala de băieți, în primii ani. Căutăm cu degetul digital, prin arhivă, unde era ARLUS-ul și cafeneaua lui Hamugea. Clădirea care găzduia Asociația Româna de Legături cu Uniunea Sovietică era peste drum de colțul Prefecturii. S-a ridicat apoi, cam pe acolo, hotelul Bistrița. Cafeneaua? Puțin mai sus, Aveau să le ia locul, Telefoanele, CEC-ul, magazinul „Punguța cu doi bani”. Restaurantul Dunărea era pe unde-i Casa de Cultură.
Cafeaua la ibric
Mă aduc pe pământ vorbele doamnei învățătoare, scrise și-n carte: „Istoria se construiește din prezentul succesiv… Ideile coboară, printre zâmbete, greoi pe hârtie…” Și amintirea locului amintit, despre care, frumos și copilărește vorbește: „ Ce mândru stă cocoșul ținând cu strășnicie Punguța cu doi bani în plisc! Ochii curioși ai micuților îl priveau scânteind, și pasul ți-era dirijat de o mână moale ce schimba rapid direcția spre ușa de intrare în magazin. Aici, minunile copilăriei!” De la mirosul de cafea, la vânzarea de uniforme școlare, locul s-a transformat apoi, postdecembrist, radiind a parfum de… pizzerie, de pe toate meridianele.
Mi-a stârnit amintiri de copil, la modul cum descrie cafeneaua armeanului, La Hamugea: ,,Călătorind cu gândul, abia reușeai câțiva pași, că-și pătrundea adânc în nări un miros plăcut de cafea proaspăt râșnită. Venea de la micuța dar înzestrata cafenea de alături. Loc intim, ferit de privirile trecătorilor curioși. Intrat pe ușă, privirea-ți era furată de standul din dreapta, tapetat cu dulciuri felurite, printre care remarcai ciocolata fină, delicioasă. Deasupra, ochiul putea selecta cafeaua dorită, în borcane de mărimi și forme atractive. În partea stângă, două-trei măsuțe la care câteva personae discutau în șoaptă și sorbeau din ceștile de calitate, cafeaua aburindă… În fundul sălii, tejgheaua cu sorturile de cafea boabe: verde sau prăjită. Cumpărai cinzeci de grame sau cel mult o sută. Ca să nu fii privat de câteva centime, vânzătorul punea în balanță și o punguță goală.
Peste umărul lui, zăreai ibricul cufundat în nisipul fierbinte, comanda următoarei cafea la nisip.” Nu găseai nicăieri cafea mai bună ca acolo, afirmă și Viorel Roman. Sunt cu fața la Decebal. Nu știu încotro să o iau. Cred că o să ne prindă toamna până ajung pe Ulița mare. Nu-i bai, că mai există și o poveste a vinului. Mustării, chestii socoteli cum spunea maestrul Ștefan Mihăilescu Brăila, că altfel viața e pustiu. După atâta zăduf…? Va urma!
