De la Cascada… tot la Cascada
Mă grăbeam spre centru, cu elan de pionier. Așa rămăsese provocarea. Spre Select. Cum să treci totuși, așa de repede, peste o postată de teren încărcată de istorie. E drept, astăzi nu-ți spune prea multe.
Blocuri cu bulină, parțial consolidate și magazine închise. Norocul îmi surâde în persoana unui bunic activ căruia nu-i dai vârsta. Dacă tot a ieșit la piață, l-am invitat politicos la o bere și o notare în carnet.
Ce memorie de tipograf și gazetar! Om cu bun simț, fler și experiență (recunosc, și de la el am furat meserie), atent la detalii , amănunte coroborate și ordine cronologică. Cine mai lucrează astăzi cu cicero și quadrați? Lucruri normal de naturale pentru un secretar general de redacție, care a pierdut ani buni, noaptea în tipografie.
Viorel Roman mă știe de belea, așa că îmi cer scuzele de rigoare, public, soției și nepoților grijulii, că l-am răpit atâtea ore, două zile la rând. Păcat să se piardă, măcar o parte din câte știe, despre Bacăul de altă dată. Și asta, spre a da de știre că oameni care au cunoscut atât de multe și au retina memoriei vie au rămas prea puțini.
Mai ales că Viorel Roman l-a avut coleg, ceva ani buni și pe fotoreporterul Constantin Bursuc, autorul unora din fotografiile scoase din praf, acum. Nu luăm nimic cu noi! Important este dacă are valoare ce lăsăm în urma noastră! Arunc și eu niște firimituri, hrană pentru blogări (furat de povestea din basm era să le spun păsărele ciugulitoare, pentru că mulți doar preiau și nu se documentează). Am în față un om care știe valoarea cărților.
Căutați pe deșteptarea.ro, Mondonatura, Insulele Bacăului, și o să-l redescoperiți povestind. Și pentru că tot am vorbit despre cărți, cu amabilitatea doamnei învățătoare Ioana Iordache -Baltag, am să mă folosesc de fragmente din „Viața într-o poveste”, volum pe care l-a publicat în 2013. Nu vreau să-i fur penița salutând în același timp umorul subtil, ca-ntr-o vălmășeală de termeni tehnici, când, din spatele „pilonilor” gramaticali, profesorul Ioan Dănilă, în postfață, zâmbește așa de serios. Nu se vede… decât dacă citești cartea. Am ridicat și eu mingea la pălărie, pe care trebuie să mi-o scot.
Poșta n-a fost nici sediu PCR, nici poștă!
Spune Viorel Roman. Clădirea alăturată, care putea deveni și ea de patrimoniu, a fost sediul Comitetului Municipal de Partid. Dar a fost dărâmată și s-a construit, pe același loc, actualul sediu al primăriei, care nu-ți inspiră nimic ca arhitectură. Vila, bine că a mai rămas întreagă, într-o fotografie, era cu dichis.
Asta înainte de 1968, când doamna învățătoare, venită de la câmpie, s-a stabilit în noul cartier, Cornișa. Scurta drumul spre „Centru” prin spatele stadionului, acomodându-se cu ideea de deal și vale:„Aici, iarăși lumi suprapuse. Stradă sărăcăcioasă, ca un drum de țară, purtătoare de trăiri și obiceiuri: băbuțe pe scăunel, la poartă…
Fiecare cu câte un castronel sau o străchinuță în față, ca măsură, plină cu zarzăre sau corcodușe, cu mere văratice sau dude albe și negre, cu mere pădurețe, gutui sau coarne și chiar cu nuci abia cojite… Abia apuci să guști din dulceața fructelor, că intri cu privirea, fără să vrei, prin ușa larg deschisă, în cizmăria de la colțul treptelor de urcare spre centru.”
Pe dreapta avea să se înalțe complexul Cascada. Sărind mai înapoi în timp, tânărul tipograf pe atunci, sorbind cu socoteală din halba aburindă, mă face să văd ce era pe la sfârșitul anilor cinzeci, imediat după Policlinica Veche. Maternitatea! Clădirea, astăzi grădiniță, unde i s-a născut primul copil, a scăpat de lama buldozerelor. Unde e părculețul verde, pe locul blocului care găzduia la parter fostul „Spicul”, era zonă de promenadă.
În față, pompierii, cu Foișorul de Foc, cinematograful Forum, Filarmonica. Reproduc imaginea de pe unul din negative. Nu trebuie să mai specific că este vorba de o felicitare, tipărită în sute de exemplare. După război, Bacăul număra 35.000 de rezidenți.
Pinionul din buzunar
E o placere să-l asculți pe Viorel Roman: „Când a luat foc moara, cea de lângă casa lui Filderman, pe Ștefan cel Mare, nu «Aurora», fabrica de pâine, aia de lângă autogară. Tot grâul pe care l-au salvat a fost cărat aici. Era piațetă mare, cu ciment. Tone întregi. Puteai să iei de-acolo, de-o pungă, dar n-aveai ce face cu el. Tot era afumat. L-au cărat apoi cu camioanele. Prinsese miros. Ce-au făcut cu el și unde l-au dus? Nu mai știu!”
Insist pe descrierea locurilor. Pe atunci abia mă născusem. „După ce s-au mutat pompierii de acolo, în față unde s-a făcut liceul Economic, spre Autogară, în locul lor s-a deschis un depozit care aproviziona magazinele de fierărie cu tot felul de piese din astea de schimb. S-a întâmplat, eram tânăr, veneam de la serviciu și treceam pe acolo.
A luat și ăla foc. Am fost și eu unul, printre cei mulți, care am ajutat la scoaterea materialelor din clădirea aprinsă. Nebunie! Lăzi, cutii, pachete. Când am ajuns acasă, miroseam tot a fum. Înainte să intru pe ușă m-am scuturat pe haină. În buzunarul lateral am simțit ceva rotund. Era un pinion de bicicletă. Eu nici măcar nu aveam bicicletă.
De la învălmășeala și agitația aia s-o fi scurs dintr-un colet. Ce m-am speriat! Pe mulți i-a prins miliția furând. Uite cum puteam să ajung să mă fac de râs, fără să fiu vinovat. M-a sfătuit un văr, căruia i-am cerut părerea, lucra în sistem. M-a sfătuit mai bine să-l arunc decât să mă duc să-l predau. Tot m-ar fi luat la întrebări. După aia, s-a mutat și cinematograful.
În oraș! Păcat! Ce frumos arăta înăuntru. Stâlpi vechi, ornamentați. Basoreliefuri. Scări din lemn masiv, lucrate meseriaș. Acolo nu puteai intra fără bilet. Și ce coadă era ca să prinzi unul. Veniseră filmele indiene, alea cu Rașcapur, și nu numai: Vandana, Vagabondul, O floare și doi grădinari.”
Sună telefonul. Generația tânără e pe unde. „A plecat! Era nepotul. Cu pictura! L-au invitat două săptămâni în Polonia, pe banii lor!” Mă bucur și eu. L-a sunat și soția, grijulie, să nu stea în soare. E umbră pe terasă. Mai avem de vorbit. Lung devine drumul până-n centru. Va urma!
